[Mihailc]

Nu e nepărat o noutate în ordine cronologică, dar poate fi o surpriză plăcută pentru căutătorii spiritualităţii autentice.

Juvenalie Ionaşcu - Experienţa Rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea românească



Spiritualitatea românească este în mod prodund şi specific isihastă. Rugăciunea inimii şi sistemul doctrinar aferent au marcat-o profund, generând energii creatoare de prototipuri culturale şi duhovniceşti în stare să afirme, prin originalitate, atât cultura, cât şi spiritualitatea românească, o cultură şi o spiritualitate deschise înnoirii şi în mod realist ancorate în mediul şi contextul european. De exemplu, în comparaţie cu umanismul european, cultura română a elaborat un model umanist isihast, perfect adaptat civilizaţiei isihaste a neamului său. Chiar şi în sărăcia condiţionărilor istorico-politice, credincioşii români au găsit căile potrivite pentru a exprima bogăţia experienţei lor de credinţă. Uneori s-au exprimat în delicateţea poetică a baladei Mioriţa şi a Legendei Mânăstirii Argeşului, alteori în intimitatea schiturilor şi a bisericilor de lemn, uneori în pictura exterioară a bisericilor lor, alteori în pictarea icoanelor pe sticlă, totdeauna raportându-se la integritatea şi integralitatea Ortodoxiei ecumenice. Dincolo de expresiile mai mult sau mai puţin folcloristice, geniul Ortodoxiei româneşti s-a exprimat adesea prin faimoase personalităţi teologice, de la episcopul Teotim de la Tomis la Sfântul Nicodim de la Tismana şi Sfântul Paisie Velicicovski, de la „călugării sciţi” şi sfântul Ioan Casian la părintele Dumitru Stăniloae. Poporul român a dat creştinătăţii universale nu doar cronologia erei creştine (datorată lui Dionisie Exigul – cel Smerit) şi experienţa cenobitică a monahismului vasilian (datorată Sfântului Ioan Casian), ci mai ales un exemplu şi un model de „trăire în Hristos” într-o „metamorfoză unificantă”, interiorizată, spirituală şi prolifică. Este această experienţă în special – dar nu exclusiv monastică, a isihiei, centrată pe atât de simpla, dar profunda rugăciune a lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine (păcătosul)”. (Părintele Juvenalie)


Părintele Arsenie Boca, de la care am învăţat-o eu (rugăciunea lui Iisus n.n.), o numea „rugăciunea cu care se mântuiesc călugării”. Părintele Arsenie, însă, m-a învăţat această rugăciune în vremea când eram mirean, cu unsprezece ani înainte de a fi călugăr. De aici, încheierea ca „rugăciunea cu care se mântuiesc călugării” nu este o rugăciune rezervată exclusiv călugărilor, chiar dacă călugării sunt datori cu această rugăciune şi chiar dacă ei trebuie să se mântuiacă cu această lucrare. La slujba de tundere în monahism i se spune candidatului că „eşti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget şi în gura ta, numele Domnului şi a zice:Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. ” (Părintele Teofil Pârâian)

http://cartianastasia.wordpress.com/...ea-romaneasca/

http://cartianastasia.files.wordpres...artie-2012.doc