[Tartaruga]

În prealabil postat de ioan cezar

Faptul pentru care am intrerupt lucrarea rugaciunii a fost, in primul rand, teama (prudenta) ca nu cumva sa fiu in inselare.
Pentru un rugator incepator, cum am fost eu vreo doi ani, ceea ce mi s-a dat a fost mult peste asteptari si mi-a ridicat o serie de probleme nebanuite.
Duhovnicul a inteles despre ce e vorba si m-a pus sa aleg: ori imi sporesc curatia vietii (si mi-a dat sa citesc, printre altele, cum traiau efectiv cei din obstea lui Gheron Iosif, de pilda) ori incetez lucrarea.
Ca sa ma dumiresc (intrucat devenisem ca sa zic asa dependent de rugaciune) am citit mult, am intrebat, am ascultat, etc. etc.
In final am ajuns la concluzia ca inselarea poate fi atat de perfida incat, mergind pe firul ravnei tale, ajutindu-te chiar in moduri numai de el stiute, perversul acela te asteapta la cotitura exact cand ti-e lumea mai draga. Si daca nu esti cu toate actele in regula, te baga pe veci la beci. Desi tu inca te mai crezi in Rai! Am inteles clar aceasta si a trebuit sa aleg: ori imbunatatirea substantiala a vietii, intru curatie si ascultare totala de duhovnic, ori renuntarea la lucrarea rugaciunii sau mai bine zis la nivelul destul de solicitant la care lucram atunci.
Dupa aproximativ un an am inteles ca facusem o alegere buna scazind treptat lucrarea.
Intrucat, acum pot spune clar, ma aflam in inselare sau, in orice caz, mult influentat spre o cotitura periculoasa.

Imi amintesc multe despre acele experiente (eu le numesc exercitii). Uneori mai scriu pe aici cate ceva, nostalgic, si sfasiat ca am pierdut harul acela.

Insa am incredere ca Domnul Insusi mi-a vorbit prin duhovnic, pentru ca eu sa capat ragazul sa ma dumiresc. Domnului nu Ii plac baieteii si fetitele care sufera de impulsivitate si onirism. Din simplul motiv ca acestea sunt, la o analiza mai adincita, fructele mandriei.

Ca urmare, oricat de minunate si incurajatoare sunt roadele momentane ale rugaciunii (mai ales cand ea se rosteste singura in inima, chiar si in somn in cazul meu, aproape permanent) eu am ajuns la concluzia ca totul poate deveni exact calea spre iad.
Cine se aventureaza pe aici e bine sa stie ca miza jocului este extrem de mare. Poti castiga, dar asta numai daca esti printre fericitii aceia de 1 la 10 000...

(Intre timp am auzit de multe nenorociri ca urmare a practicarii fara duhovnic si/sau fara curatie a rugaciunii mintii/inimii. S-a intamplat inclusiv pe Athos cu un calugar foarte ravnitor, cativa ani in urma - e o poveste intreaga... Unul dintre amicii mei, localnic in cartierul nostru, mi-a povestit ce a patit el insusi cand era calugar. Grozavii atat de mari... Acestea mi-au confirmat ca am facut bine ca m-am oprit la timp. Omul acela, printre alte necazuri, a innebunit... Iar cand are momente de luciditate isi deplange zilele bune catre mine, el nestiind ca eu am practicat o vreme rugaciunea... Dar lucididtatea lui tine doar cateva minute apoi incep manifestarile psihotice si nu mai e nimic de discutat, caci delireaza, fluiera, urla... In fine...)

Multa trezvie, asadar!
Smerire mare prin ascultare totala de duhovnic!
Exclus diverse adictii/patimi. (Astea sunt patinele ratacirii, chiar si banala tigara fie si una pe zi, chiar si joggingul atunci cand a devenit adictiv, oricat ar parea de surprinzator.)
Daca duhovnicul e cel potrivit, ascultarea e o fericire. Dar poate fi si un chin uneori, fructuos totusi in plan duhovnicesc... Cel putin, asa am citit.

Cand mi s-a intamplat prima oara sa simt cum se porneste singura din inima, si eu am oprit-o gandind ca nu pot fi vrednica de asa ceva. Si oprita a fost ani de zile in sir. Astazi pot spune: rau am facut, exact asta doreste cel rau, sa oprim rugaciunile. Acum nu mai opresc nimic, in Biblie scrie foarte clar: sa ne rugam fara oprire. Eu personal am cunoscut un singur caz de om care facea aceasta rugaciune si a innebunit, diagnosticat fiind cu schizofrenie. Avea ca si duhovnic pe unul dintre cei mai mari ai nostri (ii tin numele sub tacere aici), era dintre aceia care convins pana in maduva oaselor ca in afara Ortodoxiei nu se afla decat inselarea diavolului, ma deplangea pentru ca am vederi ecumenice in conditiile in care avusesem rugaciunea inimii, iar viata lui de familie tocmai esua si nu dau detalii. Ceea ce pentru mine a fost flagrant a fost exact amestecul asta de mandrie si asa zisa smerenie, in care cu cuvantul isi zicea cel mai pacatos, si tot cu cuvantul isi permitea sa ma judece cam pe unde sunt eu (nicaieri) cu credinta si cand vorbea cu mine, zicea tot la doua trei propozitii "fugi necuratule" spunandu-mi ca zicea asta diavolului care ma insela si care era langa mine. Ca atare concluzia mea a fost extrem de simpla: innebunesc doar cei care fac rugaciunea ca pe un fel de sport sau ca pe o datorie a bunului credincios sau alte motive asemenea. Cand insa este facuta din inima din iubire fata de Dumnezeu si ceilalti, nu exista absolut nici un risc, iubirea este singura de care cel rau nu se poate apropia, il arde. De aceea il arde si numele Domnului cand il pronuntam in rugaciune: pentru ca este iubire pura. Si ca atare am reluat rugaciunea si nu imi pare rau, traiesc in sfarsit zilele cele mai frumoase din viata.
O zi minunata iti doresc!