[Tartaruga]

În prealabil postat de ioan cezar

Asculta tot, daca poti si binevoiesti, insa cuvantul meu pentru tine este la minutul 5. (Te rog nu te repezi acolo direct! Te rog... un strop de binecuvantata disciplina, doctore!)

http://www.youtube.com/watch?v=lOOFdWFk4KY


P.S. "Rugaciunea ciclica", de care aminteste Sfantul, eu am cunoscut-o abia dupa 1 an de exercitii statornice si mult plans pentru pacatele mele, precum si dupa efortul de a cere iertare si de a repara rautatile facute semenilor, cu sau fara voia mea, acolo unde se putea si unde era constructiv (caci unii, nu stiu de ce, cand le-am cerut iertare s-au inrait si mai tare...). Ciclul, ciclicitatea rugaciunii despre care vorbeste Gheron, e perceputa in vedenie ca un cerc diafan care se roteste intre frunte si inima in plan sagital (antero-posterior)...Un nor de azur, o perdea fina ca de vapori nespus de mici si oarecum sfaraitori, sonori, caci au o muzica aparte de nespus, foarte foarte tainica... Un nor de atomi cantareti!... Se misca in cerc, rotitor, inaintea ochilor tai, iar tu esti simplu spectator, nu poti face nimic, doar asisti neputincios si fericit, esti doar uimit si nu ai vrea sa se termine niciodata. Dulceata depaseste cu mult orice desfatare lumeasca. Si e doar in legatura cu rugaciunea...
Inainte de etapa asta exista un semn semiciclic, aproape ca semnul infinitului de fapt, care se perinda inaintea ochilor inclusiv cand ochii sunt inchisi... Semnul acesta dureaza o vreme. La mine venea periodic, cand si cand in rastimpul a 3 luni. Abia apoi am cunoscut cercul rugaciunii dintre frunte si piept (ma feresc sa zic dintre minte si inima...). Dupa acesta etapa, abia, incepe asadar ciclicitatea... Eu insa nu priveam semnul si nici nu il priemeam, ci il combateam cu rugaciunea, il insoteam, cel putin, cu rugaciunea, fiind prevazator intrucat nu voiam sa pun mintea lipita de vreo imagine... Atentie aici! Imaginea, oricare ar fi, e balast si piedica.
Ceea ce se traieste atunci, cand incep "rotocoalele", este de nespus... As vrea sa spun dar nu cunosc termeni in limba romana, ma iertati...
Fara sa te poti opri sau conduce in vreun fel dai slava lui Dumnezeu in continuu... neincetat... Este de neoprit... ca un riu care a prins sa curga in tine.. si curge, curge, iar robinetul nu-i la tine-n mana... Si, cum sa spun, parca nu tu faci asta, parca slava se da prin tine, nu de tine, desi tu participi cu toata faptura... Cred ca doar Dumnezeu stabileste cand vine oprirea. El strange robinetul datului de slava, asa cred.
In urma ramane o pace atat de deosebita incat nu ai vrea sa o pierzi niciodata. Trupul tau e topit, chiar de esti reumatic, ca mine. Nu mai vrei nimic, nici o bunatate, ai simtamantul de necontestat ca esti cu totul implinit. Faci orice corvoada, cat de grea, cu zambetul pe buze. Eu am suportat chiar in acea perioada nedreptati pentru care, altadata, as fi muscat ca o fiara din oameni, cu dintii... Marturisesc, fratilor! Insa atunci, sub pace fiind, le duceam pe toate cu o seninatate, cu o liniste, cu o mila pentru cei ce ma loveau mereu, dur, ca niste bestii, ceva de nespus. Oh, Doamne, ai mila de bietii oameni, ajuta-i sa vina la Tine, sa se linisteasca, bietii de ei, spuneam... (Acum insa nu mai sunt capabil, caci am pierdut harul rugaciunii intre timp.)
Poate ramane pacea o ora, o zi... Eu am pierdut linistea, pacea aceasta, treptat, uneori ea scazind, desfiripindu-se de-a lungul a 3 zile succesiv... Alteori am pierdut-o brusc, instantaneu, pe urma unui gand de marire de sine, de inchipuire ca am vreun rost in toata petrecerea aceea, ca as fi cauzat cumva, ca sa spun asa, acele trairi...

Dar dupa aparitia ciclicitatii urmeaza altele... Vin alte experiente. O, si foarte multe incercari si ispite mari. Atentie! Aici e timpul sa va spun: fara duhovnic cu spovedanie deasa pericolul e nebunia sau moartea. E cert acest lucru! E cert! (am fost aproape, candva...)

Pentru lamuriri in privinta cercurilor acestora, vedeti Sfantul Grigorie Palama, despre energiile necreate....

Este interesant ceea ce il marcheza pe fiecare in urma experientei cu rugaciunea inimii (paranteza: este pentru prima oara ca o aud chemata rugaciunea mintii, iar in manualul de la scoala este chemata rugaciunea Numelui. Eu prefer insa numele de rugaciunea inimii). Ceea ce m-a impresionat pe mine insa a fost cu totul altceva: faptul ca s-a pornit de una singura din inima in timp ce creierul gandea la activitatile obisnuite, cu senzatia strana ca as fi avut doua creiere, unul in cap si altul in inima, unul care facea activitatea cotidiana si celalat care se ruga, apoi m-a surpris caldura pe care o simt in dreptul pieptului si ceea ce cuprinde apoi tot trupul si care nu poate fi descris in cuvinte, ceva care te rupe complet de realitate de parca lumea in jur nici nu ar mai exista, apoi ceea ce spunea si in clip, faptul ca dintr-o data incepi sa te rogi cu cuvintele tale, iar ruga se transforma destul de repede in ruga pentru ceilalti, iar ceea mai surprinzatoare parte sunt lacrimile care curg din senin, in timp ce sufletul se simte de fapt in pace, impacat si mangaiat, si mai ales incredintat ca rugaciunea a fost ascultata (in sensul de bagata in seama, luata in considerare)... Cat despre ceea ce vad atata stiu ca traiesc intr-o zona unde ploua mai tot timpul, unde sunt mereu nori pe cer, unde exista oameni care se sinucid chiar din cauza timpului vesnic urat, insa eu nu vad practic niciodata toate astea decat daca imi propun in mod constient sa ma uit mai bine sa vad ce timp este, pentru ca altfel ceea ce vad cu ochii fizici este mai tot timpul multa lumina... De aceea cand cineva ma intreaba la telefon cum este timpul la noi, sau cineva intors din vacanta ma intreaba cum a fost in absenta lui, sunt incapabila sa dau un raspuns, eu vad mereu soare, lumina, chiar si atunci cand de fapt este innorat si ploua cu zilele sau saptamanile... Si stiu ca a plouat non-stop pentru ca se plang ceilalti si nu pentru ca as fi remarcat eu... Si vice-versa, toti erau morti de caldura cat am fost in vacanta in Italia si la noi, pleostiti de caldura si fara vlaga in timp ce eu nu simteam decat o caldura placuta, ca si cum ar fi fost cu cel putin 10-15 grade mai putin decat erau in realitate. La un moment dat chiar am avut retineri sa le spun ca in casa mie chiar imi era racoare, retinere pentru ca ei chiar si in casa nu mai puteau de caldura... Iar iarna, cand toti sunt infofoliti, eu sunt mereu cu gatul gol, si capul bine-nteles... Toate acestea ma surprind pe mine, faptul ca parca traiesc pe alta lume si totusi sunt in lumea aceasta...


Acum nu stiu cum o sa ma judeci iar, si nu-i prea bine de spus acestea in public, dar cum am devenit imuna la orice fel de judecata, si buna si rea, am riscat aceasta marturisire...