Noi, insa, le avem pe ale noastre... Tinem strans de ele si rugam pe Domnul nu sa ne lecuiasca de ele, de pretioasele si iubitele "toate ale noastre", ci dimpotriva, sa ne slujeasca El la inmultirea ...talentelor noastre. Noi nu avem talanti, cat talente... Suntem atat de talentati fiecare, de unde si fireasca noastra tendinta de afirmare personala, de implinire prin succes, de californizare neincetata. Aceasta e lumea pe care am mostenit-o din gros si pe care o hranim neincetat cu propriile ganduri, sentimente si fapte.
Iar Harul nu mai vine...
Si suntem imbufnati sau visam, intr-un onirism neincetat... Drog peste drog, caramida peste caramida la mormantul propriei vieti.

De ce? De ce? De ce?

Oare nu mai este Tatal? Este, slavit fie in vecii vecilor!
Oare nu mai este Hristos? Este, laudat fie in vecii vecilor!
Oare nu mai este Duhul? Este Mangaietorul inimilor omenesti, in vecii vecilor!
Oare nu mai este Imparateasa Cerurilor? O, Este cu noi, pururea milostiva pretutindeni si totdeauna.
Oare nu avem pe Apostoli? Ba Ii avem!
Oare nu avem inimi? Avem.
Oare nu avem minte? Era sa zic ca nu, dar avem.
Oare nu avem tot Cerul? Il avem, slava lui Dumnezeu!
Oare nu avem preoti? Avem, cum de nu, avem mii si zeci de mii!
Oare nu avem biserici? Avem tot mai multe si mai frumoase.

Atunci ce ne lipseste?

Nimic. Nimic nu ne lipseste. Problema este ca ne prisoseste...
(Ma abtin sa precizez ce anume, deoarece fiecaruia ii prisoseste ceva anume, in mod personal... Mie unuia imi prisoseste, iata, nasul pe sus si multe, multe altele...)