Mutându-se dincolo Părintele a lăsat un gol în inimile foarte multora. Era mereu asaltat de oameni care veneau cu durerile, neputințele, problemele lor și care primeau de fiecare dată o vorbă bună, înțeleaptă, o rugăciune, o mângâiere.

Îmi amintesc de frumusețea duminicilor în care cei pregătiți pentru împărtășanie veneau să mai ia o dezlegare de la părinte, îngenunchind într-un șir lung la ușa diaconească din dreapta altarului, iar părintele își punea mâinile peste ei și, privind spre cer, chipul i se lumina într-o rugăciune făcută din toată ființa, iar peste toți se revărsa o pace dumnezeiască.
La fel se întâmpla și în nopțile târzii, când părintele spovedea în pronaos, într-un întuneric luminat doar de o rază de lumină, iar capul său alb parcă devenea și mai luminos și, rostind rugăciunile, toți ne linișteam, ridicându-ne ușurați de la spovedanie.

Avea un regret părintele: acela că nu reușise să publice decât prea puțin din cugetările sale atât de valoroase. Aș fi vrut să-i fi spus că el a scris în inimile fiilor săi duhovnicești, ale tuturor celor care le-au avut deschise, și că semințele aruncate de el vor rodi, după cât va lucra fiecare dintre noi, bineînțeles, pentru că ele sunt vii.

Și cred că mult s-ar bucura dacă ar vedea că noi, cei care l-am cunoscut fie și doar de la depărtare, ascultându-i predicile sau citindu-l, ne-am strădui să trăim cuvintele sale („cuvinte din Cuvânt”, de la Dumenzeu-Cuvântul, cum ar fi vrut sfinția sa să-și intituleze volumele de predici).

Cum spunea cineva la slujba dinaintea înmormântării sale, în loc de „Dumnezeu să-l ierte”: „pe noi să ne ierte (pentru nevrednicia noastră), iar pe sfinția sa să-l odihnească!”.