Citat:
Īn prealabil postat de iustin10
Dar ce ai face daca ai pierde carnetelul ? :)
Iti zic eu ce ai face ...ai striga in interiorul tau 'Doamne ajuta-ma,nu ma lasa sa zac in nesimtire ca dobitoacele necuvantatoare"
Mi-a placut un raspuns al unui parinte la o conferinta. A fost intrebat de unul din studentii mai zelosi ,"parinte ce sa facem cand ne inghesuie vrajmasul ,si ne da tarcoale somnul si nu ne mai putem face pravila?",
Iar parintele a raspuns :
"-Mie cand mi se face somn ma culc! "
Mi s-a parut un exemplu de echilibru,si de a ne mai reteza din autoflagelarea si poatre mandria care ne apuca cand actionam de unii singuri,si imboldul nu ne vine din inima.
Inima si mintea trebuie sa conduca tot razboiul acesta , sa plecam de la a ne accepta cum suntem, sa ne predam tot sufletul nostru lui Dumnezeu,si sa facem totul cu placere ,nu ca pe ceva impus.
Caci Dumnezeu este in toate , chiar cand zacem rapusi de lene, El ne poate auzi ,si urechea Lui nu se departeaza o clipa de la noi. Dar locul sau de intalnire cu noi este in inima noastra .
Un exemplu : in intalnirea Mantuitorului cu femeia samarineanca :unei reguli extrerne 'rugaciunea sa se faca doar la templu, Iisus ii contrapune o regula interna ,rugaciunea sa se faca oriunde,dar in duh si in adevar.
Regulile externe pot aduce lenea,caci nu ne sunt proprii noua,ne sunt ca un corp strain.
Dar "regulile" interne sunt ale noastre,venite de la Dumnezeu ,si acestea nu ne pot plictisi niciodata
|
Pai la fel e si cu alte lucruri. Ce ma fac daca imi pierd un picior, un ochi, capul?... Dar daca pierd Biblia? etc. etc.
Habar n-am! Poate voi face cum spui.
Insa ai omis un lucru: eu acum am si carnetelul si Biblia si ochii si picioarele, probabil si capul. Ca urmare, gasesc ca e mai practic sa ma folosesc de ceea ce am si nu sa ma lansez in ipoteze catastrofice. Iti pare ca are sens?
P.S. Am observat ca unele lucruri pe care le port mereu la mine, de pilda Psaltirea, incep sa-mi intre pe ascuns sub piele. Nu stiu cum vine asta, ma trezesc cand si cand ca a mai inflorit un verset pe dinlauntru, ca ma preocupa o catisma intreaga etc.
Asta numim in psihologie ca fiind "interiorizare" sau "internalizare", sau mai simplu, "invatare" (care, desigur, are si alte nesfarsite forme si mecanisme). Ceea ce facem, ceea ce practicam mereu, ne constituie! Devenim exact ce practicam.
La fel si rugaciunea. Azi o spui cu voce tare, maine o spui cu buzele in soapta si nu stiu cum se face ca, pe masura ce trece vremea, ea incepe sa rasara singura, cand nu te astepti, din nu stiu ce camarute interioare. Te trezesti cu ea, hop!, cand nu te asteptai, desi la inceput o culegeai cand voiai, din carte...
Asa ca deocamdata imi tin carnetelul dupa mine, intr-un buzunar mic...:) Carnetelul, ca sa parafrazez un amic (un evreu, Wittgenstein), e o scara pe care urci pana ajungi sa il contii inlauntrul tau, in viata ta efectiva. Apoi nu te retine nimeni sa ii dai cu piciorul...
Toate la vremea lor!