Cuvinte ale par. Arsenie Papacioc, la zi de pomenire
"Eu am multe arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu și toți ceilalți au primit câte 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur că m‑am distrat când m‑au condamnat, dar m‑a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m‑a întrebat în timp ce mă dezbrăca și mă tundea: „Ce‑ai făcut, mă?” „N‑am făcut nimica, mă!”, i‑am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeți, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, știți. Iată cu cine‑aveam de‑a face. Iată cine te dezbrăca, iată cine te omora… Important este ca tu să ai o poziție de prezență. Nu m‑au omorât, deși mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N‑am murit în trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit în cinci zile. Mi‑au dat șapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde ești să fii prezent! Și, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, fraților. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viață în om care nu cedează. Și n‑avem alt ideal decât de‑a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiți și sfârtecați pentru scânteia de adevăr ce știam c‑o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleștare cu stăpânitorii puterilor întunericului, pe viață și pe moarte. Asta‑i deviza fiecărui creștin. Dacă nu‑i așa, atunci „mortua est”! În tinerețe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moș, nu nimica, eram eu singur. Și a zis preotul: „Am și eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârșit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu știam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s‑a terminat totul. Nu știam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai ieșit din biserică până nu ieșea și preotul, să fiu sigur că s‑a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde și numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. În sfârșit… nu facultăți, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezență continuă: ca închisorile, ca suferința. Este o mare greșeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe țărmul celălalt”. S‑a culcat în corabie – în timpul ăsta valurile creșteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă și vedeați pe fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N‑am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiați fără valuri? Voiați fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îți topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.....
Nu‑i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Și vă spun și eu vouă, acum, tot așa.Faceți act de prezență la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai făcut, Tu mă iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu și pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieții noastre. ....
. Spune așa un Sfânt Părinte: „Aș vrea să înțelegeți: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morții, este destul”. Este groaznic. Și uite, toți doreau să mai trăiască o zi. Și zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într‑o zi?” Nu într‑o zi, într‑o clipă! Poți să faci mult! Că Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Și putem să I‑o dăm într‑o clipă."
http://www.schituldarvari.ro/blog/?p=612