Dar ce va fi fiind, oare, aceasta ultima autoanaliza obiectiva?"
Sa intelegem, oare, cata vreme zice ca e "auto", ca vreun picior de lemn (fier, caramida, mase plastice etc.) si-a facut singur analiza asta lipsita, asadar, de subiectivitate? Lipsit, adica, de simtire? De insusiri personale?
Sa fi fost o analiza la CT, un RMN al sufletului unei femei?
Ori poate vreun pietroi sau o tambra dintr-un gard sa fi facut obiectiv analiza unui suflet subiectiv si a decretat ca nu, in nici un caz sufletul asta nu-i de sfant si nici de sfintire nu-i bun?

Cine ii invata pe oameni sa creada despre ei insisi ca sunt/pot fi "obiectivi"?
Cine ne eviscereaza sufletul, golindu-l in asa hal de stihii, incat sa avem simtamantul straniu ca suntem, fie si o clipa, "obiectivi"? Adica fara de persoana, fara de subiect, fara suflare de viata, in fond, fara duh...
Si de ce le-o placea oamenilor sa creada despre ei tocmai asta? De ce nu le place sa se bucure ca sunt oameni si sa-si asume omenitatea, adica recunoscindu-se si cunoscindu-se/descoperindu-se mereu subiectivi, dupa cum Tatal nostru din Ceruri este, El Insusi, atat de subiectiv (fiind, de pilda, Mare Iubitor de oameni si avand mereu un punct Personal de vedere si o Vointa proprie, un Plan, un Gand al Lui, inconfundabil cu al altora...)!

Cand Tatal nostru ne cere, prin Fiul: "Fiti sfinti!...", noua ne arde sa ne comparam "obiectiv" cu sfintii si, in urma acestei nefericite comparatii (cum altfel, daca ne-am plasat "obiectiv", adica daca ne-a luat-o razna mintea/judecata/gandirea deoarece s-a rupt de inima, de simtiri?) sa tragem concluzia ca "mai bine lasa..." si sa ne apucam, in scop compensator, de alinare a narcisismului primar, infantil, de indulciri ale mandriei - privind de sus la oamenii din jur? Ca de privit in sus la sfinti, pesemne ca ne doare gatul...

Dar nu stim, oare, cat de umili si de smeriti sunt sfintii?

Mai degraba ni se relaxeaza muschii gatului cand "ne uitam" dupa sfinti (bine zis ca ne uitam, pe noi insine, pana la amnezie totala uneori, altminteri fara uitarea asta a ingamfatului sine, nici nu putem vedea altcvea decat propriile nostre proiectii si idiosincrazii), decat ni se-ncordeaza...
Caci pentru a vedea un sfant, nu-i nimic mai bun de facut decat sa aplecam usor fruntea, spre piept, sa ne relaxam asadar muschii cefei ca la masaj si sa purcedem a sopti cat mai bland vreo 5 cuvinte sfinte. Si uite-asa nu stiu cum se face ca vin si sfintii, usurel, unul dupa altul si cateodata-n cor, iar uneori se umple inima si de un cor de ingeri, fara dureri de cap si fara mari descurajari din partea noastra... (Doar 3 lacrimi de-ar fi: prima, de cainta, pentru ticalosiile noastre, pentru pacate; a doua, din recunostinta pentru ca Domnul iata, ne iubeste si ne ocroteste si catre El ne trage neincetat; iar a treia de bucurie ca simtim dulceata fara egal si fara de inchipuire a Milei, a Gingasiei, a Dragostei Lui nesfarsite pentru noi si pentru toata zidirea.)

Domnul fie laudat!

P.S. Multumiri, sora, pentru frumosul cuvant adresat de o fiica a B.C. in dialogul interconfesional. Un cuvant model, o lectie pentru mine. Domnul sa va ocroteasca si sa va lumineze pururea!