Citat:
Īn prealabil postat de DianaRoxana
Abia m-am inscris pe forum si de cateva zile citesc multitudinea de subiecte si postari si nu mai satur. Daca stiam de existenta acestui forum poate ca acum nu eram asa de trista de lucrurile care mi se intampla. Am vazut ca foarte multe persoane de pe forum ofera sfaturi pertinente la problemele expuse si isi ofera ajutorul celor care au nevoie. De aceea am indraznit sa scriu si sa va cer un un sprijin sufletesc.
De cateva luni de zile (mai precis de la Sfintele sarbatori de Paste) traiesc un adevarat cosmar. Pe neasteptate sotul meu mi-a marturisit intr-o seara ca el nu mai este fericit, ca nu se simte implinit si nu mai stie ce simte in legatura cu noi doi. Nu a fost chiar asa de grav sa aud asta pt ca de fiecare data cand a aparut o problema am luat atitudinea omului care lupta pt casnicie si incearca sa gaseasca o solutie. Aceasta pana am aflat ca de fapt intre sotul meu si o alta persoana se infiripa treptat o poveste de iubire si ca el nu vrea sa mai acorde nici o sansa relatiei noastre. Nu au contat la crimile si rugamintile mele, pur si simplu mi-a calcat sufletul in picioare de fiecare data cand a avut ocazia. Dupa stari ingrozitoare si nopti nedormite am ajuns la un preot care m-a indemnat sa ma rog, sa am incredere si poate lucrurile se vor rezolva. L-am ascultat, iar de atunci sotul meu e intr-o continua deriva.... ba ma iubeste, ba nu stie daca ma iubeste, ba vrea sa fim impreuna si sa ne dam o sansa, ba vrea sa contruiasca o relatie cu cealalta persoana. E groaznica incertitudinea asta mai ales ca tot ceea ce mi se intampla imi afecteaza increderea in ceea ce vrea Dumnezeu pt mine.
Am crezut ca atata timp cat te casatoresti la biserica relatia este binecuvantata de Dumnezeu si are grija de ea mai ales daca ii ceri din tot sufletul lucrul acesta. Pe de alta parte, in biblie scrie ca ~cereti si vi se va da....~ (nu stiu chiar tot citatul) si ceri, si insisti din tot sufletul si la final ti se spune ca poate Dumnezeu nu considera ca ai nevoie de lucrul pe care il ceri si vrea altceva. Nu pot sa imi inchipui ca Dumnezeu ar vrea sa se destrame o casnicie pe care El a binecuvantat-o. Si continui sa ma rog si plang si plang..... si am senzatia ca nu ma aude nimeni. Nu am facut decat sa imi iubesc sotul din adancul sufletului si faptul ca m-am casatorit chiar a fost o contopire.... se spune ca la casatorie cei doi oameni devin unul. Iar acum, in prag de divort, simt ca sufletul mi se rupe in doua, ca si cum ar taia cineva o bucata din mine. De ce? Intotdeauna mi-am dorit sa am in viata pe cineva alaturi de mine dar, trebuie sa ma simt vinovata pt asta? De ce ar vrea Dumnezeu sa am parte de singuratate cand nu am facut altceva decat sa iubesc cat am putut de mult? Probabil ca din cauza pacatelor pt ca stiu ca sunt pacatoasa dar.... Incerc sa ma gandesc ca stie Dumnezeu ce e mai bine dar e din ce in ce mai greu sa cred asta. Si simt ca ma pedepseste si ca nu merit mai mult decat suferinta si uneori l-am rugat sa nu ma mai lase sa traiesc daca sunt asa de nevrednica... poate alti oameni ar avea mai mare folos din zilele care mi-au fost date mie sa le traiesc. Cum pot sa fac fata la toate lucrurile astea si cum pot sa il simt aproape pe Dumnezeu, ca am atata nevoie de El? Nu am uitat niciodata de El dar e drept ca am avut urcusuri si coborasuri.... ca toti oamenii de altfel. Nu pot sa exprim in atat de putine cuvinte toata suferinta mea si toate "de ce"-urile care imi trec prin minte dar sper ca ati inteles esentialul si poate ma puteti ajuta cu un sfat.
Doamne ajuta.
|
Avind o experienta mai bogata decat mi-am dorit cu astfel de situatii (am trecut si eu prin ele, in forme asemanatoare, au trecut si cunoscuti de-ai mei, au trecut si trec si clientii mei din consiliere), tin sa va spun doar doua lucruri:
1) Nesfarsite sunt caile prin care Domnul ne ajuta sa tinem mult mai strans gandul si inima la El. Prin necazuri ca acesta am trecut si eu, iar pentru aceasta Ii multumesc lui Dumnezeu. De ce? Chit ca sotia mea nu a infiripat o relatie cu altcineva (nu stiu cum as fi reactionat la asta), dar distantarea ei fata de mine m-a facut sa caut / sa accept cand a fost impusa - singuratatea. Si acolo, in solitutidinea mea, cu ajutorul lui Dumnezeu mi-am privit mai curajos si cu oarecare onestitate lipsurile, carentele, neimplinirile dinlauntrul meu. Deh, n-a fost prea magulitor sa constientizez ca pluteam de mult pe salteaua cu iluzii, in sensul ca ma lenevisem si nu mai eram deloc cel de care se indragostise sotia mea. Am constientizat treptat cat de mult aveam de lucru cu mine insumi si cat de firesc era ca sotia mea sa dea semne clare de dificultate in relatia noastra. Asadar, un dus rece cu efecte de autocunoastere in zonele de orbire (caci noi punem mana la ochi cand e vorba sa ne vedem lipsurile si insusirile nu tocmai magulitoare pentru stima de sine...).
2) Un preot duhovnic e de absolut folos. Eventual un consilier psi (pt. dvs., nu pentru sot!). In rest rabdare, gandul la darurile nesfarsite ale vietii date de Dumnezeu si o viata activa, in care straduiti-va sa fiti de folos celor necajiti. Veti vedea cat de bine o sa treceti peste impasul acesta. Daca intre timp sotul isi va reconsidera pozitia... veti vedea atunci ce e de facut. Deocamdata concentrati-va pe lucrul cu sine si pe dialogul cu Bunul nostru Parinte. Domnul sa va ocroteasca si sa va lumineze in toate!