Nu ma asteptam sa primesc asa repede raspunsuri si indrumari. Va multumesc pt sfaturi si le apreciez. Faptul ca nu am luat o hotarare a fost recomandarea parintelui la care am fost de a nu actiona pripit, de a avea multa rabdare (stau prost la capitolul rabdare) si de a ma ruga. Nu stiu de ce, dar mi-a fost teama sa imi incarc constiinta cu o astfel de decizie si pe urma sa imi apara in minte intrebarea "si daca....?". Si in plus... am senzatia ca toata viata mea se sfarseste fara el. Nicidecum nu imi pot inchipui viitorul alaturi de altcineva si singura.... mi se rupe inima sa ma gandesc ca as putea fi singura tot restul vietii. Adevarul e ca de cand ma rog sub indrumarea unui parinte sunt mai constiincioasa si desi in exterior inca nu am vazut foarte multe modificari simt ca se petrece ceva in sufletul meu. Inca nu stiu ce dar incerc sa imi dau seama. Doar ca nu pot scapa de tristetea care ma urmareste ca o umbra si gandul ca nu stiu ce am gresit si nu stiu de ce nu mi s-a dat sansa de a-mi repara greselile.
Si... imi era si mie usor sa dau sfaturi celor care au trecut prin situatii asemanatoare. Dar fiind chiar eu in cauza imi dau seama ca niciodata nu reactionezi la durere asa cum te-ai astepta. Si speri pana in panzele albe sa se intample o minune....
|