V-ati reamintit prost, catastrofal de prost... IN TOATA SCRIPTURA ESTE VORBA NUMAI SI NUMAI DESPRE FERICIRE. Despre modul in care Tatal nostru Cel din Ceruri ne cheama mereu la Fericirea de a fi copiii Lui. Prin mii si mii de Legaminte de Dragoste, mereu reinnoite de El, mereu tradate de noi, oamenii.
Iata, pe cerul albastrit de dupa ploaie, senin precum sunt ochii copiilor dupa plans, curcubeul ne reaminteste ca Cineva Acolo Sus ne iubeste. Si, iubindu-ne, fireste ca ne voieste fericiti. Toata suflarea este chemata la fericire! Nu doar in ceruri ci si pe pamant. Pentru ca Tatal nostru Fericit Este. Doar nu vi-l inchipuit pe Dumnezeu nefericit, trist, plangacios, jeluindu-se si necajindu-se ca si-a bagat dracu coada in treburile Lui... Sper ca nu asa Il vedeti, in ortodoxia pe care v-o imaginati...

Ca si Scriptura, iata ce cred, nu doar ca inteleg, ca este Teologia Ortodoxa: cel mai bun leac pentru nefericire, cel mai bun indreptar pentru accesul oamenilor la Fericire, incepind cu viata aceasta de aici. V-o spune un om care este foarte fericit, inmajoritatea timpului, desi la suprafata pare ingandurat, abatut, indurerat etc. Intrucat la suprafata el lupta cu mizeriile si scarbele din viata lui, insa inlauntrul sufletului simte liniste, caldura, pace. Pe scurt, chemarea Fericirii.

Unii insa, care si-au facut in mintea lor un film original privind Ortodoxia, care scotomizeaza permanent mizeriile existentei si se hranesc, adictivi nevoie mare, doar cu sentimente negative, care ii privesc suspiciosi pe semeni, care se tin la incruntare si mohoreala, acesti bolnavi sufleteste nu doar ca habar n-au ca fericirea exista, dar se screm, invidiosi si mizantropi, sa ii nefericeasca si pe ceilalti.

Eu vad ortodoxia mai relaxat, mai a la lejer (adica nu crispat, schimonosit, incruntat si ortodoxist). Nu-i vorba, as voi sa traiesc precum scumpii mei Antonie, Isaac, Maxim, Paisie, Nicodim, Parascheva, Maria Egipteanca etc. Insa imi cunosc masura si locul, dupa cum am simtamantul fin ca menirea mea in lumea aceasta unde imi tarasc oasele si umbra e cu totul alta decat sa fiu morocanos si mizantrop. Iaca mie imi place sa rad, sa dansez, sa citesc si sa scriu poezii, sa imi sarut nevasta, sa imi port copiii pe umeri, sa joc sah (mai rar table), sa joc fotbal, sa glumesc, sa mai beau cate o bere sau un pahar de vin bun (fie si o data pe luna sau pe an), iar astea toate nu sunt miezul fericirii mele, insa au rostul lor in chivernisirea Fericirii.

Ortodoxia este cea mai virila forma de exprimare a urcusului spre Fericire, tocmai prin "reteta" oferita de Biserica. Insa aceasta reteta e atat de prost inteleasa de unii, care au ramas cu convingerea ca a fi mohorat, sectar si adeseori rautacios inseamna a fi un bun crestin. Cu totul dimpotriva stau, de fapt, lucrurile!

In definitiv, ce este happyologia?
O preocupare veche, o stiinta noua, de fapt o sinteza din stiinte, filosofii, teologii.
Nu aduce nimic nou, nu inventeaza America, ci strange laolalta diverse contributii ale omenirii si ale Bisericii pentru a sprijini efortul fiecarui om spre Fericire. Intrucat oamenii sunt multi, sunt variati, si chiar intre sfintititii slujitori sunt o droaie de diferente personale (desi toti marturisesc acelasi Crez si se straduiesc sa urmeze aceeasi randuiala sfanta).
E firesc ca noi care traim in lume, iar nu in manastire, sa avem si unele preocupari lumesti. Asta nu inseamna automat ca nu suntem buni crestini daca nu ne purtam cu acrivie mare asemenea celor din manastiri. E lucru stiut: noi avem o randuiala, ei au alta. Cine amesteca randuielile (ca mai sunt unii prin manastiri care isi permit elemente de randuiala lumeasca, precum sunt unii prin lume care se falesc isteric si fatarnic cu randuieli manastiresti) e vadit in inselare. E doar rebel, in fond, se impotriveste, fiind sub ispita de dreapta (pentru cei din lume) sau de stanga (pentr cei din manastire). Sau e doar un nefericit care isi inchipuie ca si-a asigurat de-a moaca o mie de sedinte de psihanaliza. Regret sa dau iar vestea proasta: cine nu si-a facut psihoterapia, mai mult incurca treburile prin Biserica decat face vreo branza. Degeaba subestimati locul si rolul (modeste dar semnificative) ale psihoterapiilor si consilierii. Prin aceasta nu faceti decat sa va intariti statutul de pacient cronic si necompliant la terapie, adica va sapati sigur groapa, din pacate. Eu nu pot decat sa ma mahnesc mult, vazind cum isi croieste drum boala prin semeni (desigur si prin mine, dar sunt cu ochii larg deschisi si mai rog si pe altii sa ma atentioneze acolo unde am zone de orbire) si cum acestia se tin tare in sindromul Stockholm de care vorbeam in alt topic. Dar ce pot face?... Iaca fac ce se vede si inca ceva care nu se vede (dar poate se aude)...

Sutem haraziti la Fericire. Evident ca drumul cel mai drept, calea cea mai grea si mai directa, ingusta si plina de pericole, este cea pe care ne-o arata Mantuitorul si Biserica. Departe de mine sa contest acest lucru, vai de fesul si palariile mele.
Insa bulibaseala e atat de mare cand se apuca lumea de urcus, dupa cum se vede si aici pe forum, incat nu strica niciodata sa ne amintim ca:
1) Stiintele (inclusiv psihologia) nu sunt adversarii Teologiei, ci instrumente colaterale, cu rol secundar, puse la indemana omului pentru o viata implinita. Marele merit al stiintei cred ca este seriozitatea cu care inainteaza si testeaza ipoteze in diverse campuri ale existentei. Ipoteze care, in ultima instanta, nu sunt altceva decat moduri ale omului de a desfasura aventura cunoasterii si de a se folosi de o parte din dumnezeiasca Creatie.
2) Filosofia nu este dusmana stiintelor si a Teologiei. Dimpotriva, cu eforturi adeseori colosale, ganditorii ordoneaza si reordoneaza datele obtinute in cunoastere de catre oameni, rezuma, reflecteaza critic si evalueaza etc.

Despre Teologie nu mai spun nimic, ca doar am spus destul in aste peste 1000 de postari de aici de pe forum. De voieste careva sa vada cum vad teologia, nu are decat sa rasfoieasca postarile mele. Desi nu cred ca are nimic nou de aflat, atata doar ca ar putea sa sesizeze, asa incat sa nu mai intrebe iar si iar acelasi lucru, cum vad eu Teologia. Ca tot teologul, cum altfel, ca tot rugatorul ortodox, ca toata lumea de pe la noi, romaneste. Cu nuante si tuse personale, caracteristice mie, ca sunt si ma cheama ioan cezar iar nu Petru Valentin sau Maria Ploaie.