Am vorbit de mândrie pentru că mi se pare că aceasta e cea care ne face să ne încredem în puterea critică a raţiunii de a stabili ce e adevărat şi ce e fals, ce e bine şi ce e rău. Însă atunci când raţiunea nu e înduhovnicită îşi ia nasul la purtare şi se instituie ea ca stăpân absolut al înţelegerii, uitând că rolul ei este de slujitoare a duhului.
De multe ori am constatat că devin critic mai ales când intru în biserică, la slujbe. Iar asta mă face să petrec mai tot timpul în tulburare. Numai când reuşesc să ascult îndemnul „toată grija cea lumească să o lepădăm” mă liniştesc şi reuşesc să particip la slujbă, păşind cu adevărat într-o altă lume - cea cerească.
De aceea, pentru a înţelege ceea ce învaţă Biserica este nevoie întâi de ascultare - cu sensul nu doar de supunere, ci şi de atenţie pentru a auzi. Trebuie să fim într-o stare de receptivitate, iar asta nu se poate face fără smerenie, fără a ne recunoaşte, adică, rolul de fii, de copii care au nevoie de hrană duhovnicească, iar nu de învăţători.


Tocmai că nu aşa înţeleg Ortodoxia: nu respectarea în detaliu, adică în literă, ci respectarea în duh. Iar ca să înţelegem duhovniceşte... trebuie să ne înduhovnicim. Nu degeaba unul din darurile Duhului Sfânt este duhul înţelegerii. Acesta se dă de sus, nu e tot una cu inteligenţa naturală.


Ca să primeşti răspunsuri bune, trebuie să pui întrebări bune. Or, neliniştile tale sunt nesăţioase, nu se mulţumesc nici cu o mie de explicaţii, pentru că le găseşti cusur tuturor. Din nou îţi spun: învaţă să asculţi, încercând să înţelegi, să pătrunzi, înainte de a întreba. Şi, foarte important: nu fără rugăciune. Dacă vrei să înţelegi, cere întâi de toate de la Dumnezeu duhul înţelegerii; care, însă, s-ar putea să nu vine imediat.