Pana va fi gata materialul despre Didahia,si inspirat de postarea pertinenta a lui Costel m-am gandit sa postez un articol intermediar dar in legatura cu intentia noastra,in completare,articol extras din arhiva acestui site.In plus acest articol trateaza o tema extrem de actuala,pe care am remarcat-o ca si abordare in diferite discutii de pe forum.Lectura placuta si spor duhovnicesc tuturor celor care se vor apleca asupra lui.

„SFINTENIA SI FERICIREA IN ANTROPOLOGIA TEOLOGICA A PARINTILOR APOSTOLICI”(Preot drd. Ovidiu Vintila)

PARTEA I

,,Din invatatura Parintilor Apostolici, intelegem modul in care jertfa Mantuitorului Iisus Hristos a schimbat conditiile ontologice ale intregii existente create. Intemeiata de Hristos, Biserica a devenit toposul mantuirii noastre, iar prin incadrarea liturgic-sacramentala a creatiei, constiinta primilor crestini, a dobandit in sine imperativul cladirii existentei pe temelia cea noua ,"organizata dupa planul divin”.Viata cea noua, inaugurata de actele mantuitoare savarsite de Hristos, revendica orientarea crestinilor pe fagasul trasat de Apostoli. Ca ai lui Dumnezeu in har, acestia isi petrec viata intr-o inalta curatie religios-morala, ca pentru Dumnezeu.

Scrierile Parintilor Apostolici pun in lumina intreita lucrare a Bisericii: sfintitoare, invatatoare si conducatoare care imbraca un aspect dublu, divino-uman. Pentru lepadarea omului vechi, supus pacatului, si imbracarea in omul cel nou, Parintii Apostolici ,,pun accentul pe tinuta morala a crestinilor ,voind sa sublinieze frumusetea ravnei dupa desavarsire si sa promoveze virtutile in sanul comunitatilor carora se adresau”. Problemele morale intalnite in scrierile lor sunt rezolvate in spiritul Sfintei Scripturi si mai ales al Epistolelor pauline. Asa se explica faptul ca invataturile Didahiei sau ale Epistolelor Sfantului Ignatie Teoforul sunt in deplina armonie cu Sfintele Evanghelii sau cu teologia Sf. Apostol Pavel.Invatatura despre cultivarea virtutii,descrisa in Didahie si in Pastorul lui Herma drept ,,calea vietii”, este redata antitetic, folosindu-se paralelismul dintre viata-moarte (in Didahie), lumina-intuneric (in Epistola lui Barnaba), dreptate-nedreptate si bine-rau (in Pastorul lui Herma), sau expus direct prin antiteza dintre virtuti si pacate cum intalnim in celelalte scrieri ale Parintilor Apostolici. Acest paralelism il intalnim si in Vechiul Testament dar in scrierile de care ne ocupam „are un caracter intern, duhovnicesc si se desfasoara mai ales pe plan moral, cu scop moralizator”, constituindu-se intr-o incercare de sistematizare a invataturii morale dupa modelul Decalogului.

Rostul expunerii celor doua cai este realizarea virtutilor ca elemente necesare vietii duhovnicesti si evitarea pacatelor aducatoare de moarte spirituala. Cuvantul viata are, fara indoiala, sensul duhovnicesc dat de Sf. Apostol Pavel care vorbeste despre viata in Hristos, hranita si desavarsita de virtuti, prin care intelege orientarea conduitei crestine dupa modelul Hristos. In conceptia autorului Didahiei viata inseamna libertate morala sau descatusare de robia pacatului. Sf. Apostol Pavel remarcase inainte, in Epistola catre Romani 8:9 ca ,,legea Duhului vietii in Hristos m-a izbavit de legea pacatului si a mortii”. Viata si virtutea sunt opuse mortii, patimilor si pacatului. Problema vietii si a mortii din Didahie se incadreaza in problema mantuirii si a desavarsirii in Hristos. Acelasi sens il gasim si in Deuteronom: ,,Ti-am pus inainte viata si moarte, binecuvantare si blestem! Alege viata ca sa traiesti..., iubeste pe Domnul Dumnezeul tau, asculta de glasul lui si lipeste-te de El. Acesta este viata ta [...] Cugeta deci: astazi ti-am pus inainte viata si fericirea, moartea si nemurirea” (XXX,19-20;15). Observam ca in gandirea autorului Didahiei e prezenta libera alegere ,,conturarea personalitatii crestine fiind scopul principal al mantuirii in Hristos”.

Caracterul antitetic al paralelismului celor doua expresii sta in faptul ca ele se exclud reciproc prin continuturile lor. Viata nu poate sta alaturi de moarte, nici virtutea de pacat. Crestinul primeste viata in masura in care persevereaza pe calea virtutii si a luminii. Sensul virtutii are o intreita directie: catre Dumnezeu, catre sine insusi si catre oameni. La baza virtutii crestine sta iubirea, cu afirmarea careia isi incepe Didahia calea vietii. E accentuat aspectul practic al iubirii asa cum e descris in Predica de pe Munte de Sf. Apostol si Evanghelist Matei. Starea de desavarsire este asezata in raport direct cu implinirea poruncilor care sunt complementare fericirilor: ,,fericit este cel ce da potrivit poruncii, ca este nevinovat”. Prin iubire, faptele noastre capata valoare si ne ridica pe culmile sfinteniei. Autorul Didahiei accentueaza in raportul dintre oameni valoarea vietii, ca dar al lui Dumnezeu. Sunt pe rand combatute uciderea, pruncuciderea, avortul, desfranarea, minciuna, lacomia, furtul, gandurile rele de tot felul care conduc la ura fata de semeni. Solutia este prezentata imediat, prin indemnul la aducerea aminte neincetata a cuvantului lui Dumnezeu cu specificarea de a cerceta zilnic ,"chipurile sfintilor, ca sa afli odihna in cuvintele lor”.

Dobandirea virtutilor fericitoare este urmarea implinirii faptelor milei trupesti, urmata de pastrarea in inima a poruncilor Domnului si a ceea ce ,,ai primit, fara sa adaugi si fara sa scoti”. Modul acesta de vietuire trebuie impletit cu marturisirea pacatelor in Biserica ,,pentru a nu merge la rugaciune cu constiinta rea”. Urmatorul capitol cuprinde expunerea caii intunecate a mortii si a pacatului, pe care umbla cei care ,,iubesc cele desarte” si ,,ucigasii de copii, stricatori ai fapturii lui Dumnezeu”. In finalul acestuia autorul avertizeaza: ,,izbavitiva, fiilor, de toate acestea” (cap. V, 2). Sfantul Clement Romanul dezvolta si el invatatura despre virtute si pacat, in Epistola I catre Corinteni pe care o alcatuieste pe fondul unei revolte ,,necurate si nelegiuite, straina si nemaiauzita intre alesii lui Dumnezeu”, cu scopul de a aplana conflictul provocat de ,,cateva persoane obraznice si indraznete”. Cuvantul sau incepe prin a lauda ,,virtutea si credinta tare” (cap. I, 2) ca si evlavia in Hristos, inteleapta si plina de bunatate, pentru care Biserica din Corint era binecunoscuta in trecutul apropiat. Ei umblau in poruncile lui Dumnezeu, supunandu-se conducatorilor lor si dand cinstea cuvenita preotilor, sfatuindu-si tinerii sa traiasca cumpatat si curat iar femeile lor aveau o constiinta nepatata, curata si sfanta, iubindu-si dupa cuviinta barbatii lor. Viata lor era smerita si fara mandrie, primind cu ravna in inimile lor cuvintele lui Hristos iar patimile Lui erau inaintea ochilor lor. In acest fel ei traiau in pace adanca, avand ,,un dor nemasurat pentru facerea de bine”, iar revarsarea Duhului Sfant era deplina peste ei, fiind gata pentru orice lucru bun. Impodobiti ,,cu aceasta vietuire virtuoasa si sfanta” si ,,plini de o sfanta hotarare si cu buna ravna”, ei savarseau totul in frica de Dumnezeu, iar poruncile si indreptarile Domnului erau scrise pe ,,latul inimilor” lor .

Cu acest prilej, Sfantul Clement dezvolta invatatura crestina despre om. El spune ca ,,Creatorul si Stapanul lumii [...] peste toate a plasmuit, cu sfintele si neprihanitele Sale maini, pe om, fiinta cea mai aleasa si mai mareata, chip al icoanei Lui”. Toate virtutile omului sunt darurile lui Dumnezeu : ,,Viata in nemurire, stralucire in dreptate, adevar in indraznire, credinta in incredere, infranare in sfintenie”. Inaintarea crestinului pe calea virtutilor se face doar cu ajutorul lui Iisus Hristos deoarece el este ,,calea in care am gasit mantuirea noastra, arhiereul jertfelor noastre, ocrotitorul si ajutorul slabiciunii noastre [...] prin El s-au deschis ochii inimii noastre, prin El nepriceputa si intunecata noastra minte infloreste la lumina lui, prin El a voit Stapanul sa gustam cunostinta cea nemuritoare”. Miscat de marea iubire pe care Dumnezeu o arata fata de intreaga Sa creatura, Sfantul Clement alcatuieste o rugaciune de slava si de multumire in care arata importanta esentiala a Domnului Hristos in viata credinciosilor: ,,pe Tine te rugam Stapane, [...] Cel ce inmultesti neamurile pe pamant si din toate ai ales pe cei ce te iubesc pe Tine, prin Iisus Hristos, Fiul Tau cel iubit, prin care ne-ai invatat, ne-ai sfintit si ne-ai cinstit”, ,,ca sa mergem in sfintenia inimii si sa facem cele bune si placute inaintea ta [...]”.