Sa presupunem ca eu stau pe scaun in tramvai. La un moment dat, hotarasc sa ma ridic de pe scaun si sa cobor. Locul nu ramane neocupat, ci il ocupa altcineva.

Scaunul din tramvai este inima omului. Uneori sta comod pe el Dumnezeu, alterori necuratul. Iar uneori am vrea sa-i tinem pe amandoi sa stea asa pe cate-o jumatate fiecare. Numai ca se cam inghiontesc si ei pentru suprematie... In momentul in care orice urma de credinta dispare din inima omului, locul nu ramane liber. In inima noastra isi fac loc toate gandurile inspirate de necurat, urmate de vorbe si de fapte.

De aceea, pentru mentinerea credintei, este nevoie de lupta cu noi insine, caci mantuirea se obtine cu greu. Stim bine ca nu amandoi talharii care erau alaturi de Iisus s-au mantuit.

Stim, de asemenea, ca Iuda, dupa ce l-a vandut pe Iisus, a cazut in deznadejde, opera cea mai cumplita a diavolului.

Dumnezeu nu e servitorul nostru, caci ne rugam ,,Faca-se voia Ta'', nu ,,Faca-se voia mea!''. Mai intai trebuie sa devenim noi placuti lui Dumnezeu si apoi sa avem pretentii ca rugaciunile sa ne fie ascultate. Care imparat indeplineste cererile dusmanilor sai, chiar daca-l roaga? Cum sa-I pretindem lui Dumnezeu sa ne asculte imediat cererile, fara sa depunem niciun efort pentru a ne schimba viata? Ce e Dumnezeu? Roata de rezerva pe care o folosim si o aruncam dupa utilizare?