Citat:
În prealabil postat de Florin-Ionut
Moșule,
Mulțumesc pentru răspuns.
Cît timp trăim printre oameni vom avea conflicte cu ei indiferent cît de mult ne păzim. Asta pentru că oamenii sînt diferiți și au sisteme de valori care se mută de la o extremă la alta.
În cele două cazuri, la mine situația este cam așa:
1. Se strică interfonul la noi pe scară. Trec vreo două luni, nu există un fond în care toată lumea să fi pus bani, administratorul nu are succes în colectarea banilor pentru reparație. Încep aurolacii să ne viziteze boxa, se fură biciclete din scară. Apar tot felul de dubioși care filează apartamentele. Deci iau inițiativa și adun banii de la cine a avut bunăvoința să dea și repar în două zile interfonul. În concluzie, unul din vecini mă ceartă că nu am urmat procedura normală și urlă la mine cam jumate de oră - dar suport, mă fac vinovat și omul plătește într-un sfîrșit partea lui, eu îl salut în continuare și, mai greu, dar îmi răspunde. Problema este cu alt vecin care s-a supărat pe mine pe motiv că m-am lăsat manipulat de alții să fac schimbarea de interfon, ca urmare nemairăspunzîndu-mi la salut. Complicat, frate.
2. Cineva de pe forum e supărat pe mine din cauza unei infracțiuni pe care am comis-o intenționat. Am prezentat scuzele în public de mai multe ori, pe privat omul m-a banat, i-am scris pe mailul personal și degeaba.
În primul caz am de-a face cu un om fără credință, se vede de la distanță, pe care nu-l cunosc mai deloc, nu pot avea pretenții prea mari de la el. Dar în cazul al doilea vorbim despre cineva de la care mă aștept să-mi fie frate în Hristos, să mă ierte pentru o vorbă aruncată de-aiurea.
Spunea nu mai știu ce Părinte că în astfel de situații iertarea celuilalt va veni mult mai curînd dacă eu voi considera cu adevărat că eu sînt vinovat și căința va fi una autentică, cum scrii și tu mai sus. Da, îmi pare rău, nu mai vreau să mă dezvinovățesc cu nici un cuvînt, îmi asum răspunderea pentru situațiile create. Sper că harul Domnului va lucra cu răbdare îmbunînd inimile celor cărora le-am greșit.
|
Desi in fiecare caz in parte, exista undeva si o particica in care cu siguranta vom descoperi si partea noastra de vine, mai mica sau mai mare, ideea este ca trebuie sa iertam. Daca la randul nostru nu suntem iertati, cred ca nu ne ramane nimic mai bun de facut decat sa ne rugam si pentru cel ce nu ne iarta, si pentru propriile noastre greseli, iar pe viitor sa fim incredintati ca nu le mai facem.
Referitor la cazul cu prietenul inginer si cu procurorul corupt, povestea nu s-a terminat deloc asa de simplu. Refuzul meu categoric, l-a infuriat pe procuror atat de rau incat numai nu scotea fum pe nari. Faptul ca "am stiut" tot timpul ce facea amicul meu si nu l-am reclamat, l-a determinat instantaneu pe procuror sa-mi faca dosar penal si astfel m-am pomenit peste noapte cu o condamnare de un an la locul de munca. Implicati in acea "afacere" erau mai multi, dar care participasera implicit. Eu doar am stiut si n-am anuntat militia economica... Dintre toti, eu am fost singurul care n-am dorit sa fac recurs. Toti au facut, iar singurul care a scapat a fost soferul care facilitase toate magariile, el facand rost de clienti, el aranjand pretul si transportul. Avocata apararii, citindu-mi dosarul a ramas interzisa: eram singurul care practic nu aveam nimic comun cu cazul. De ce nu facusem recurs?! De ce? Fiindca in general simt cand Dumnezeu vrea sa ma pedepseasca. Atunci am considerat ca asa trebuia sa fie. Da, in acel caz eram absolut nevinovat, dar candva, cu multi ani in urma nedreptatisem un om, fara sa-mi dau seama, numai fiindca asa fusesem sfatuit de cineva care... "se pricepea". De multe ori ma culcam cu acea povara pe suflet si nici macar nu puteam sa mai merg la acel om si sa schimb ceva fiindca intre timp facuse ciroza si murise. Am zis ca trebuie sa platesc pentru fapta din urma, fiindca asa vrea Dumnezeu. Si n-am facut rau. Daca n-as fi procedat asa, acum cine stie in ce situatie mai eram. Desi pacatos, Dumnezeu a oranduit nu stiu cum sa cunosc in acele imprejurari cu totul ciudate, pe actuala sotie, care m-a uimit in bunatate, blandete si sacrificiu. N-am meritat si nici nu merit atatea daruri facute de Dumnezeu, si nu ma refer la bani, ca oricum nu sunt, ci la pacea si linistea din familie, copii sanatosi, inteligenti si cu frica de Dumnezeu, prieteni sinceri gata oricand sa faca dovada multor gesturi extrem de "delicate", pentru care altii n-ar face nici cu fratii, parintii sau copiii lor...
In mod normal, viata ar trebui sa ne ofere cam ceea ce oferim si noi. Daca nu suntem blanzi si milostivi, nu vom gasi intelegere din partea nimanui, daca nu iertam din toata inima, conflictele vor aparea mereu in calea noastra si o tinem tot intr-o cearta si intr-o ne-iertare, si tot asa, si tot asa...