[laurastifter]

Da, sigur că, în mod normal, o persoană care are intenţia de a comite fapte foarte grave nu va merge la duhovnic, din simplul motiv că nu va crede în Tainele Bisericii.
Totuşi, presupunând prin absurd că s-ar ivi astfel de situaţii... ce-ar fi moral să aleagă preotul duhovnic?
Tind să cred că etic ar fi să păstreze secretul celui ce i se destăinuie... pentru că acela a avut totală încredere în el; dar dacă acela chiar pune în practică faptele pe care le are în minte? Dacă duhovnicul nu reuşeşte să-l convingă să renunţe la planurile lui necreştineşti? În acest caz, preotul va fi împreună-răspunzător, complice chiar, cu cel pe care, în mod conştient, l-a protejat. Pe de altă parte, dacă-l va denunţa pe "credinciosul" în cauză, preotul va regreta întreaga sa viaţă faptul că a trădat încrederea unei persoane care şi-a deschis inima în faţa lui, considerându-l drept părinte spiritual. :)
Sigur că, în astfel de situaţii, preotul nu l-ar dezlega pe un astfel de penitent, dar, oricum, acela şi-a destăinuit cele mai ascunse gânduri, iar preotul nu-i poate trăda încrederea într-un mod atât de grav.
Foarte complicată problemă... Bine că nu voi fi duhovnic. :) :)
Acum vorbind serios, ajungem din nou la opinia Sfântului Antonie cel Mare potrivit căreia cea mai mare virtute, după cele teologice, este dreapta socoteală (discernământul duhovnicesc/ darul deosebirii duhurilor).
Să ne dăruiască Dumnezeu acest minunat dar spiritual!