Ei ... si tu acuma... Evident ca omul a fost exceptional dotat intelectual. Parca asta pune cineva la indoiala?
Ma refeream insa la incapacitatea de a se sustrage rapacitatii lui intelectuale si obsesiei puterii, la slava desarta de care nu s-a mai saturat, la neputinta de a intelege cata irosire a practicat in aventurile lui intelectuale.
Romania avea nevoie si atunci, ca si acum, de intelectuali ortodocsi. Biserica, in buna traditie romaneasca, a avut mereu parte de intelectuali de prima clasa (imi vine in minte acum Sfantul Grigorie Dascalu, mitropolit si domn al Tarii Romanesti). Si sunt voci care sustin ca vocatia intelectualului roman este isihasta, la modul cel mai propriu. Ca insasi cultura noastra este de sorginte isihasta. S-a scris despre asta, s-a demonstrat deja in buna parte.

Eliade a fost, dupa mine, un gnostic dintre cei mai inversunati. Opera lui este dovada scrisa si incontestabila.

Cum ar fi fost, oare, tabloul epocii cu Eliade la liniste, nu in ashramul indian ci intr-una din minunatele noastre manastiri... Oare nu ar fi avut de lucru, ca tot ii placeau limbile vechi si mai noi, cu manuscrisele pentru care inca si azi Teologia acorda premiul "Dumitru Fecioru", de pilda?
Dar lui i s-a parut prea putin. Nae Ionescu si altii de prin cartile in care a crezut idolatrizind, l-au convins ca el, marele Eliade, e nascut pentru calatorii mult mai inalte, pentru roade mult mai alese in cultura.
Credea ca Biserica e un spatiu prea putin incapator pentru geniul lui. Prea modeste, pentru el, versetele biblice. Le incadrase deja, cu mintea lui in care incapuse totul, in care il cuprinsese, vai, si pe Dumnezeu.

Era confuz, de-o prolificitate nesanatoasa si de-o ambitie nebuneasca. A scris extraordinar de mult, a batut tot felul de recorduri. Pentru ce atatea recorduri?

In final, cred ca s-a tradat pe sine, si-a tradat vocatia si neamul.
A fost un tradator pe toate fronturile.
S-ar fi cuvenit sa lupte cu putina modestie. Nu a facut-o.
A ramas un seducator, precum mentorul sau, dealtfel.
Un chinuit ca Papini, care, printre altele huleste zdravan de tot dumnezeirea lui Hristos in cartile sale.

Eliade preocupat de evolutia spiritului, de ideile religioase dar nu de Teologie. A respins-o constant. A ales mereu cultura, ca sa aiba loc de intors la nesfarsit.
A cazut prada talentului sau precoce si gigantic.
A jertfit mult, dar nu duhovniceste ci pe altarul idolilor mintii.

Nu pot uita, cu amaraciunea celui care l-a iubit in adolescenta pe Mircea Eliade, cum il descrie Eugen Ionesco in cateva cuvinte: "Eliade? Un caz grav de confuzie cerebrala." Si nu glumea, Ionesco, se vede acolo unde a scris, din context.

Impreuna cu Jung, la Eranos, au pus la punct, cu multa simpatie reciproca, un sistem telectual de proportii in care cuaternitatea jungiana avea sa Il puna pe Hristos in pozitii nemaintalnite in istoria hulirii dumnezeirii.

Oamenii acestia au defaimat si scuipat in fata crestinismul. Cititi opera lor cu atentie. O sa va ia, desigur, cativa ani buni. Dar, daca scapam nevatamati din excursul acesta, cred ca mult mai greu vom mai fi inselati de alti detractori. Ne vom fi vaccinat pe veci impotriva aberatiilor care inabusa credinta si invatatura crestina. (Exceptind, desigur, demonii nostri interiori impotriva carora avem de dus o altfel de lupta, mereu.)