Pe de o parte, felul în care pui problema arată că ştii foarte bine ce trebuie făcut şi cred că şi faci. Că nu-ţi vezi roadele cred că este bine, ca să nu încerci să te bucuri singură de ele, auto-admirându-te. Roadele noastre sunt pentru ceilalţi; ei trebuie să le guste şi să spună dacă sunt dulci sau acre. E adevărat că şi noi gustăm din roadele celorlalţi, pe care le găsim de multe ori acre sau găunoase şi închircite. Poate nici ei n-au lucrat, poate nici noi nu ne-am curăţat simţirile duhovniceşti ca să le simţim adevăratul gust. Pentru că altfel percepem gustul atunci când papilele gustative sunt curate, nepervertite de condimente, ţigări şi alcool, spre exemplu, şi altfel vedem lumina care vine de la celălalt atunci când ochiul nostru este curat.
Totuşi, dacă vrem să fim obiectiv, trebuie să recunoaştem că societatea în care trăim are prea multe fapte ale necredinţei şi prea puţine roade ale luminii. Prin urmare, fie n-a primit sămânţa, fie ea a căzut pe pământ uscat ş.a.m.d.
Dar asta nu e din cauză că suntem ortodocşi, ci din cauză că credem că suntem fără să fim.

Eu cred că şi alţii au roade, pentru că toţi suntem după chipul lui Dumnezeu şi, în infinita Sa bunătate, Îşi revarsă lumina peste toţi. Dar în Biserică avem totul: comuniunea cu Hristos, harul Sfintelor Taine, binecuvântările, ascultarea, posturile. Avem şi uneltele de lucru, şi învăţătura verificată de veacuri, care pe cei ce au luat-o în serios i-a sfinţit. Alte căi sunt primejdioase şi, mai devreme sau mai târziu, ajung în fundături; e ceea ce observ la cultele neoprotestante.
În Ortodoxie izvorul curge în permanenţă; nu seacă niciodată. Aşa simt.