[ioanna]

În prealabil postat de costel

Exista Scriptura. A crede nu inseamna a te increde numai in dovezi logice. Aici sta maretia credintei - sa te increzi in cuvintele lui Hristos, chiar daca de multe ori invatatura Lui pare a fi absurda, precum cererea de a te ruga pentru cei ce ti-au facut rau.

De fiecare data cand cineva ne cere dovezi pentru a crede sau spune trebuie sa vad pentru ca sa cred sau merge la spectacole evanghelice pe stadion, menite sa trezeasca credinta prin "minuni" facute live, imi aduc aminte de un pasaj din „Dăruind vei dobîndi. Cuvinte de credinţă” a lui Nicolae Steinhardt:

„Căci nu numai că nu bănuiau pe Cine spînzuraseră pe lemn, ci nu ştiau nici ce înseamnă „a crede” şi foloseau cuvîntul fără a-l înţelege deloc. Dacă, următor injoncţiunii arhiereşti, Domnul ar fi coborît de pe crucea pe care, grăieşte atît de frumos Fericita Caterina din Siena, nu piroanele, ci dragostea Îl ţinea ţintuit, cuvîntul „credinţă” ar fi fost desfiinţat pentru totdeauna şi năvalnic s-ar fi înscăunat împărăţia lui Dumnezeu. Faptul coborîrii nu putea fi crezut, ci numai constatat, înregistrat, luat la cunoştinţă în plinătatea evidenţei sale. S-ar fi impus ca atare şi ar fi redus la zero orice supravieţuire a enigmaticului verb „a crede”. A crede nu este sinonim cu a dovedi, a demonstra, a fi evident; cu sintagma „a crede pentru că”. A crede înlătură orice dubiu, rezervă şi motivaţie. Brusca apariţie a unei imense păsări roşii căzute din cer i-ar pune pe oameni, scrie Kierkegaard, faţă în faţă cu un eveniment extraordinar şi senzaţional care nu le-ar mai îngădui să nu-şi dea seama că au de-a face cu un semn cert, unul dintr-acelea stăruitor cerute de farisei, scribi şi cărturari. Coborîrea de pe cruce, la Golgota, ar fi fost o asemenea uriaşă pasăre colorată; după ivirea căreia arhiereilor şi tuturor celor aflaţi în perimetrul acela nu le mai rămînea altceva de făcut decît să se supună evidenţei, să îngenuncheze, să cînte osana. (...)

Coborîrea de pe cruce ar fi fost un act de autoritate, de constrîngere, de siluire a voinţei şi libertăţii, de înlocuire a credinţei prin evidenţă. Cercetarea atentă a textelor evanghelice şi meditarea lor ne îndeamnă să ajungem la concluzia că nu acesta a fost „stilul de lucru” al Domnului. Nu cu evidenţe, cu dovezi, ci parcă, dimpotrivă, în mod tainic şi dubitativ I-a plăcut să procedeze, lăsînd totdeauna posibilitatea sesizării unei doze de incertitudine şi a conceperii validităţii unor îndoieli”.

„E de mirare că un popor atît de ascuţit la minte ca acela iudeu s-a putut opri asupra unui Mesia glorificat, coborînd din cer cu un alai definitiv care nu ar mai fi îngăduit nici cea mai mică îndoială, ci doar prosternarea, constatarea. Cum de n-au bănuit că planul divin va recurge la o cale mai puţin simplistă? Soluţia mesianică închipuită de Iuda este de o naivitate egală cu soluţia scenică a unui deus ex machina“. (Jurnalul Fericirii p.517)

Noi nu demonstram nimanui obiectivitatea realitatilor biblice, nu dorim sa convingem pe nimeni de nimic, pentru ca dovezile nu duc la credinta autentica. Daca demonstrez ca un om poate merge pe apa, nu e vestea cea buna a Evangheliei, nu asta inseamna "credinta". Vestea cea buna a Evangheliei presupune un mod de existenta, deci singurul anunt obiectiv compatibil cu evenimentul eclezial este invitatia “vino si vezi”, o chemare a omului sa participe la anumite relatii de impartasire a vietii in Biserica, iar acolo este punctul din care se naste credinta, prin deschiderea lui spre Dumnezeu. Vrea cineva sa vada Biblia drept o colectie de mituri ,o fictiune ideatica si literara? Nu o sa-l pot eu convinge ca nu este asa, atata timp cat e atasat obsesiv de ideea asta, inchizandu-si orizontul cunoasterii. Libertatea provine din incertitudine, pe care el nu o accepta, e indoctrinat, atasat obsesiv de propriul idol mental. Insa si un astfel de om poate ajunge la un moment de cumpana in viata, care il marcheaza si se trezeste.