Ierarhie sau dictatură bisericească? Autoritatea pe care trebuie să o aibă conducătorul bisericesc asupra turmei sale, cu părere de rău, de multe ori, se transformă în dictatură. Intenţionat am folosit cuvântul turmă, nu supuşi, deoarece, în Biserică, chiar dacă există supunere, totuşi nu există supuşi. Dimpotrivă, potrivit doctrinei ortodoxe, singurul supus este însuşi conducătorul. Replica lui Hristos este foarte categorică, când zice: “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 25-27). Hristos, Preotul ideal, este numit de Ioan Gură de Aur “slugă a mântuirii noastre”. Asemeni Lui trebuie să fie orice preot.

În relaţia dintre oameni cele mai urâte lucruri sunt trădarea şi dictatura. A porunci altui om înseamnă a-i smulge de pe cap cununa libertăţii pe care I-a dăruit-o Însuşi Hristos. Căci “şi Fiul Omului, spune Hristos, n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Dictatura contravine naturii umane, deoarece noi suntem chip şi asemănare a libertăţii şi a suveranităţii lui Dumnezeu. De aceea, şi Hristos, vrând să păstreze acest principiu, înainte de a le da ucenicilor puterea de a lega şi a dezlega, le-a spălat picioarele, arătându-le felul în care trebuie să-şi manifeste puterea.

Evanghelia trebuie să intre în viaţa creştinilor, ea nu este doar un florilegiu de metafore şi proverbe frumoase. Şi în zilele noastre există astfel de preoţi “evanghelici”. Un contemporan de-al nostru din Grecia, părintele Epifanie, aplica pilda spălării picioarelor la propriu. Pentru că a fost un părinte cărturar şi cu multă deschidere, veneau la el mulţi studenţi, care mărturiseau păcate caracteristice acestei vârste. Dar stareţul nu le dădea mătănii, ci îi lua în chiliuţa sa, punea un lighean cu apă şi le spăla picioarele, în tăcere. Acesta era “canonul” pe care îl dădea părintele Epifanie pentru păcate grele. Unii dintre aceşti tineri mărturiseau pe urmă că, chiar şi când îi trăgeau prietenii la distracţii, se fereau, pentru că le era ruşine ca bătrânul să le spele iarăşi picioarele.

Dacă toţi preoţii ar fi păstrat acest principiu elementar lăsat de Hristos, niciodată n-ar fi fost nevoie de reforma lui Martin Luther şi n-ar fi existat nici şcolile de “ateism ştiinţific”. Noi însă nu trebuie să cădem în excesele de acest tip, ci să căutăm o ieşire, fără să anulăm preoţia, căci Hristos ne-a lăsat şi libertatea, dar şi preoţia. Pentru aceasta trebuie să deosebim autoritatea de dictatură. Autoritatea şi puterea i-au fost date preotului (mă refer şi la mai marii preoţilor, arhi-ierei), pentru a condamna răul şi pentru a instaura binele. Atunci când această putere, dată de Hristos, este folosită abuziv şi în alte scopuri, ea devine dictatură. Trădând principiile lui Hristos, noi Îl trădăm pe Hristos. Cum este posibilă porunca şi supunerea, fără a degenera în dictatură? Dragostea face totul posibil. “Lege nouă dau vouă, iubiţi-vă unii pe alţii” (Ioan 13, 34).