Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului – Prejudecăţi şi mistificări curente

Din păcate, un gen imund de propagandă antiortodoxă (şi până la urmă – cu sau fără voie – antinaţională), provenind din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi aşa-numiţii „postmodernişti”), cu contribuţia unei părţi însemnate a vechiului exil românesc, a reuşit să acrediteze în multe conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape toţi slujitorii şi diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi chiar monstruoasă a regimului comunist, faţă de care n-ar fi schiţat nicio opoziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolicii, ar fi rezistat eroic, umplând închisorile şi dând cohorte de martiri.

M-a pus pe gânduri, bunăoară, altercaţia pe care am avut-o relativ recent cu un prieten apropiat, botezat ortodox şi declarat „om de dreapta”, care dezvoltase (într-un eseu pe care până la urmă a avut decenţa de a nu-l publica) o întreagă critică internă a Ortodoxiei româneşti contemporane, bazându-se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor Ghibu (altminteri personalitate intelectuală de prim rang): „În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia comunistă, Biserica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui Stalin», afişată chiar în localul aşa-zisului Sfânt Sinod al patriarhului roşu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă şi mai meschină din*tre toate Bisericile din cuprinsul ţării, abandonând aproape toate poziţiile sale de onoare de până aci şi îm*părţindu-şi activitatea între servilismul odios faţă de regi*mul comunist şi un ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decât un pseudo-creştinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 186). În faţa unei asemenea probe de rea-credinţă (autorul) şi de credulitate amnezică (prietenul meu) îţi trebuie multă stăpânire de sine… L-am întrebat pe prie*tenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit ca ziarist – nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco-catolic, nu sec*tant, ci român ortodox şi „de dreapta”! – să aibă principialitatea ca, mai înainte de a colporta asemenea abjecţii, să încerce un minimum de informare profesională, iar nu să se lase furat de inflaţia „zvonisticii” curente. Dar, dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului-călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor mari duhovnici a Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al legendarei rezistenţe armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului), Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Iustin Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu (21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul anilor ‘80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătuşu, fost deţinut politic, descoperit nu demult cu moaştele întregi şi bine-mirositoare? Auzise, desigur, dar… „nu se gândise”! Acum, „gândindu-se”, şi-a amintit că ştia că „până şi blândul părinte Galeriu a făcut vreun an de puşcărie”… Or, chiar şi numai prin aceste câteva nume, şi ar fi trebuit să se sesizeze, lucid şi onest, împotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu că B. O. R. „nu a dat în întreagă această epocă niciun singur luptător eroic şi niciun singur martir, ci a scos la suprafaţă numai profitori şi trădători, îngrijaţi să se salveze numai pe ei înşişi…”! Ce se întâm*plă oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare ideologică, importat din Occident, cu „luciditatea” şi „onestitatea” atâtora dintre intelectualii noştri (şi, în ultimă in*stanţă, cu bunul simţ românesc)?!

Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atâtea câte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea la îndemână, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului pur, dicţionarul statistic intitulat Biserica întemniţată. România: 1944-1989, alcătuit de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, fără limitări confesionale, ceea ce dă posibilitatea unor comparaţii foarte relevante), unde se află înregistrate 2544 de persoane, între care 2398d e preoţi (ortodocşi - 1725; greco-catolici – 226; romano-catolici – 165; protestanţi şi neoprotestanţi – 90; de alte religii – 36). Deşi neincluşi în corpul dicţionarului, sunt menţionaţi în studiul introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun (sechestraţi sau exilaţi, unii morţi în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Nicolae Popoviciu), peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum şi 60 de monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea naţională de rezistenţă. Un caz aparte este cel al deţinuţilor politici preoţiţi după ieşirea din închisoare, printre care aflăm nume ilustre: N. Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărâmării bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrâns să părăsească ţara) etc.

Mai nou, au apărut cel puţin încă trei lucrări mai mult decât lămuritoare: George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 1945-1989 (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005) şi mai ales Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie de pagini, realizat, sub formă de dicţionar, de un colectiv multiconfesional de specialişti, în frunte cu tânărul istoric Adrian Nicolae Petcu (cercetător CNSAS). În recentul martirologiu sunt înregistraţi, conform actualului stadiu al documentaţiei, cei morţi în închisori sau ca urmare directă a prigoanei anticreştine. „Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia, menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi (din care 96 cu biografii întocmite), 30 de martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici [greco-catolicii - cu victime destul de numeroase - nu şi-au definitivat materialul până la ieşirea acestei prime ediţii]. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea sunt clerici (preoţi şi episcopi), profesori de teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări şi călugăriţe…” (Studiul introductiv, pp. 39-40).

Da, prietene, vor fi existat şi ierarhi manipulabili, şi preoţi nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea nu se judecă prin uscături! Miile de deţinuţi şi sutele de morţi, zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă tot Ortodoxia?! Mai degrabă se poate spune că majoritatea covârşitoare a ortodocşilor în sânul naţiunii române a făcut ca Biserica strămoşească să aibă, proporţional, şi mai mulţi virtuoşi, dar şi mai mulţi păcătoşi decât minoritatea catolică sau decât confesiunile de dată recentă, uneori cu totul nesem*nificative numeric. Faptul că „virtuoşii” sunt cu cerbicie ignoraţi, iar „păcătoşii” tendenţios invocaţi, ţine de lipsa de rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia avea toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii întemniţate: „Se vede că Biserica nu a fost nu*mai contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30).