Cât priveşte în Basarabia, imediat după anexarea ei de către ruşi, a fost distrusă toată organizarea bisericească românească de până atunci, în locul Mitropoliei Basarabiei s-a înfiinţat o episcopie dependentă de Patriarhia Moscovei, cu sediul la Chişinău, cârmuită de ierarhi ruşi. Şi acelaşi lucra s-a întâmplat şi la Cernăuţi, unde în locul Mitropoliei româneşti s-a creat o Episcopie, cu ierarhi ruşi sau ucraineni. Eparhiile Ismailului şi Hotinului (Bălţi) au fost considerate ca desfiinţate.

De arhipelagul ororii n-a scăpat nici Biserica Ortodoxă din România, în frunte cu ierarhii acesteia, odată aduşi la putere comuniştii de către armata roşie de ocupaţie, când s-a început sovietizarea ţării după modelul stalinist.
Cu privire la ierarhi, a fost emis decretul cu numărul 166 din 1947, care prevedea îndepărtarea acelora în care regimul comunist nu avea încredere. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Iar, din anul următor, 1948, regimul comunist trecea şi la exercitarea unui control riguros, permanent şi direct asupra Bisericii mai ales prin ofiţerii de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti (protopopiate, mănăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale, Patriarhie), gata oricând să reprime orice acţiune considerată contrară intereselor statului ateu. Erau acei aşa-numiţi inspectori de culte? din cadrul Ministerului de Culte - devenit Departament al Cultelor în 1958 - care aveau să-şi înceteze funcţia abia la sfârşitul lui martie 1990.

La 15 mai 1948, avea să fie declanşată teroarea politică pe scară largă, prin arestările politice în masă, iar începând cu anul 1949 şi până în 1962, să se fixeze domicilii obligatorii la aproximativ 60.000 de persoane?. Aşadar, România începea să fie o insulă din Arhipelagul Gulag, o ţară pregătită să devină colonie sovietică, după cum scria, foarte recent, dl. Aurel Sergiu Marinescu.

Printre cele aproximativ 60.000 de persoane, cărora li s-au fixat domicilii obligatorii în perioada amintită, au fost şi clerici ortodocşi, preoţi şi ierarhi. Numai că domiciliile forţate pentru ierarhii ortodocşi depuşi din treaptă le-au constituit chiar mănăstirile şi schiturile, devenite loc de surghiun sau de recluziune monastică, şi în care Securitatea îşi avea, fireşte, informatorii ei. Ce-i drept, până în 1957, Securitatea nu reuşise încă să-şi aibă informatori în toate mănăstirile ortodoxe. Dovadă că în acel an, 1957, ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, ?constata că, în cele 27 mănăstiri şi schituri din regiunea Bacău, exista doar în 8 câte un informator, în regiunea Piteşti, erau informatori doar în 13 din cele 33 mănăstiri, în cele 7 din regiunea Constanţa, niciunul.

Din motive tactice şi din cauza stării de spirit a populaţiei din ţară, care nu le era favorabilă, comuniştii au manifestat precauţie şi reţinere în ceea ce priveşte trimiterea ierarhilor ortodocşi în temniţe. Din cele cercetate, cunoaştem doar cazul episcopilor Nicolae Popovici al Oradiei şi Eugenie Laiu Suceveanul al Tomisului, care au fost întemniţaţi. În schimb, preoţii şi monahii ortodocşi umpleau închisorile. După o evaluare imediat postdecembristă, din 12.000 de preoţi ortodocşi, peste 3.000 au fost închişi sau trimişi la Canal. Din aceştia, peste 1.800 au murit. La Poarta Albă, dintr-un transport de 100 preoţi, în zece zile, majoritatea au pierit. Adică, unul din patru preoţi ortodocşi au trecut prin închisorile comuniste.

O publicaţie catolică occidentală, din martie 1948, releva că, în Biserica Ortodoxă Română, deja, în 1947, şase mitropoliţi şi episcopi fuseseră obligaţi să-şi dea demisia sau se văzuseră pensionaţi din oficiu. Ultima măsură a fost aplicată celor doi episcopi, de Roman şi de Constanţa, care refuzau să se retragă, deşi fuseseră somaţi s-o facă de către ministrul Cultelor?.

Publicaţia Cuvântul Românesc din Canada, în numărul său pe aprilie 1987, insera un interviu al d-lui Sergiu Grossu, acordat cotidianului francez Présent, din 19 şi 29 februarie 1987, în care declara că 13 episcopi şi arhierei (ortodocşi, n.n.) au fost îndepărtaţi de la scaunul lor bisericesc, arestaţi sau supravegheaţi cu străşnicie.

Din publicaţiile şi presa Bisericii Ortodoxe Române postdecembriste, aveam să aflăm, abia în august 1992, că, până la îndepărtarea episcopului Nicolae Popovici al Oradiei, în octombrie 1950, 15 ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din scaune înaintea lui, potrivit mitropolitului Antonie Plămădeală. Prin urmare, mitropolitul Antonie considera că, până în octombrie 1950, inclusiv cu episcopul Nicolae Popovici, şaisprezece ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din tron. Deşi, o lună mai târziu - septembrie 1992 - acelaşi mitropolit scria că cincisprezece mitropoliţi şi episcopi au fost scoşi din scaune şi trimişi la mănăstiri de autorităţile comuniste. Interesant este că mitropolitul Antonie, intervievat în S.U.A., în 1994, declara că ...pentru că erau contra regimului, contra comunismului... în 1948-1949, noi am pierdut 17 episcopi ortodocşi. Au fost lipsiţi de dreptul scaunelor lor şi obligaţi a se stabili în mănăstiri. Multe dieceze au fost dezafectate, iar unele complet distruse.

Preotul cărturar transilvănean, Petru Ciuhandu - întemniţat în 1952 - într-o carte publicată în 1994, scrie că au fost şaisprezece ierarhi ortodocşi prigoniţi de comunişti, şi anume:

1. Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte în lipsă şi a murit în exil.

2. Episcopul Oradiei, Nicolae Popovici, scos din scaun şi izgonit la Cheia - nume care spune destul.

3. Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea.

4. Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăcescu.

5. Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu.

6. Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, Irineu Mihălcescu.

7. Episcopul Dunării de Jos, Cosma Petrovici.

8. Episcopul de Roman, Lucian Triteanu.

9. Episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor.

10. Episcopul de la Râmnicu-Vâlcea, Atanasie Dincă.

11. Episcopul de Huşi, Grigore Leu.

12. Locţiitorul arhiepiscopului Bucovinei, cu sediul la Suceava, Emilian Antal.

13-14. Vicarii patriarhali : Veniamin Pocitan şi Pavel Şerpe.

15. Vicarul de laşi, Valeriu Moglan.

16. Vicarul de Sibiu, Teodor Scorobeţ.

Şi, conchidea părintele Ciuhandu:
Toţi aceştia 16 au fost scoşi din scaune, prin măsuri anticanonice, poliţieneşti şi au murit în diferite mănăstiri, unii în condiţii neelucidate. Astfel, au fost: Patriarhul Nicodim, mitropolitul Irineu Mihălcescu, episcopul Grigore Leu, arhimandritul luliu Scriban, toţi au murit suspect în jurul anului 1948, iar mitropolitul Sebastian Rusan, după toate probabilităţile, otrăvit. De precizat că părintele Ciuhandu nu a trecut în lista sa de 16 ierarhi ortodocşi prigoniţi de dictatura comunistă, pe patriarhul Nicodim şi pe mitropolitul Sebastian Rusan, deşi îi pomeneşte printre ierarhii care au murit în condiţii neelucidate. După cum părintele Ciuhandu n-a trecut, în lista sa de ierarhi prigoniţi, nici pe mitropolitul Banatului, Vasile Lazărescu, pe mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului, pe episcopul Partenie Ciopron, pe episcopul Policarp Moruşca, pe episcopul Galaction Gordon, pe episcopul Andrei Magieru şi pe episcopul Valerian Zaharia, toţi victime ale aceleaşi dictaturi comuniste.
[...]
Autorul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, preotul profesor Mircea Păcurariu, scrie, în sfârşit, în ediţia a V-a a acesteia din 2000, că, după ce în 1948 s-au desfiinţat câteva eparhii, precum şi posturile de ierarhi vicari, au fost puşi în retragere vreo 20 de ierarhi, dar fără a-i menţiona.

Cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii Catolice din Lublin, la 7 noiembrie 2000, patriarhul Teoctist declara, printre altele, că în perioada comunistă din România peste 20 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române au fost scoşi din scaunele chiriarhale.[...]
articolul este mai lung il; gasiti complet aici: Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române