Glykis destul de limpede a spus cu cuvintele ei si citand cuvintele Apostolului Pavel, iar pentru mai multe:

http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ica-68927.html


""Problema celibatului preotesc in traditia Bisericii Romano-Catolice

Pana in secolul al IV-lea, Biserica crestina, urmand invatatura Sfintilor Apostoli, nu a considerat celibatul ca un lucru obligatoriu, ci ca pe un sfat. Cel ce voia sa intre in cler, atat in Biserica de Rasarit cat si in cea de Apus, trebuia sa fie bar*batul unei singure femei. Incepand din secolul al IV-lea, in Biserica Rasaritului cel ce candida la treapta de episcop trebuia sa fie necasatorit, considerandu-se o anu*mita varsta inaintata ce se cerea pentru aceasta treapta ierarhica. Canonul 12 dat de Sinodul trulan (692) opreste casatoria episcopilor in mod expres.

In Apus, Sinodul din Elvira, prin canonul 33 precizeaza ca cei ce sunt chemati a fi propovaduitori ai Evangheliei, fie episcopi, preoti sau diaconi, trebuie sa se abtina de la orice legaturi cu sotiile lor si sa renunte a avea copii. Oricine calca acest canon era depus. "Placuit in totum prohibere episcopis, presbyteris et diaconibus vel omnibus clericis postis in ministerio abstinere se a conjugibus suis et non generare filios; quicumcrue vero fecerit, ab honore clericatus exterminetur".

Conciliul din 386 tinut de papa Siricius prezinta pozitia papilor in aceasta privinta. Papa invoca in favoarea decretului sau autoritatea Vechiului si Noului Testament. Aceasta regula a fost adresata episcopilor din Africa. Cativa ani mai tarziu papa Inocentiu I a reinnoit aceasta regula care avea sa fie urmata de Africa, Spania si Galia.

Sinoadele din Cartagina din 390, canonul 1, si din 401 canonul 3 opreau - cu pedeapsa depunerii - pe preotii si diaconii casatoriti de a se folosi de drepturile lor conjugale dupa hirotonie.

Secolul al VIII-lea incadreaza o perioada de criza pentru disciplina celibatului ecleziastic. Moralitatea clerului difera, in Galia, sub Carol Martel, ea e intr-o de*cadenta vizibila. In Spania regele Witiza abroga legea celibatului. Disciplina s-a imbunatatit simtitor in vremea Carolingienilor, sinoadele reamintind clerului ca trebuie sa se abtina de la orice legatura conjugala, sub pedeapsa depunerii. Din secolul al X-lea, disciplina celibatului a fost puternic zdruncinata. Pentru a fi reabilitata a fost nevoie de actiunea papei Leon al IX-lea, Grigore al VII-lea, Urban al II-lea si Calixt al II-lea.

Papalitatea s-a referit mereu la canoanele 9, 10, 25 ale Conciliului din Clermont, prezidat in 1095 de Urban al II-lea si la canonul 5 al Conciliului din Reims prezidat de Calixt al II-lea in 1119.

Sinodul din Latran (1139) prin canonul 7, sinoadele din Pisa (1135) prin cano*nul 1 si cel din Reims, prin canonul 7, scolastica prin Toma d'Aquino, Conciliul tridentin, prin canonul 9 n-au facut altceva decat sa repete decretul lui Calixt al II-lea. In secolele al XIV-lea si al XV-lea celibatul sufera o noua de*cadenta.

Codex Juris Canonici din timpul lui Pius al X-lea a precizat hotararea romana de a nu renunta la celibat, pozitie pe care a ramas pana in zilele noastre. Prin aceasta s-a stirbit unul din darurile dumnezeiesti cu care a fost inzestrat omul - libertatea. "Clerici in maioribus ordinibus constituti a nuptiis arcentur et servandae castitaitis obligatione ita tenentur, ut contra eandem peocantes sacrilegii quoque rei sint". Acest canon, ca si celelalte, legifereaza un sfat, iar sfatul cuprinde in sine o rezerva. Sfatul indica un drum, dar in acelasi timp lasa pe sfatuit sa aleaga. Sfatul cuprinde de asemenea un dialog intre cel ce il da si cel ce-l primeste, pentru ca daca am legifera toate sfaturile, daca le-am urma fara acest dialog n-am mai putea vorbi de personalitate, iar omului i s-ar stirbi din demnitatea lui.

Orice sfat da posibilitatea de a fi urmat sau nu. Dictonul machiavelic nu are nimic comun din structura crestinismului. Scopul nu scuza mijloacele murdare. Nu se poate trece peste om, peste libertatea lui. "Iata, Eu stau la usa si bat" spune Mantuitorul, dar El nu forteaza aceasta usa. Aceasta bataie in usa e un sfat, iar Sfantul Apostol Pavel spune clar ca in privinta fecioriei nu are porunca de la Domnul. Singura porunca de la Domnul este "sa va iubiti unii pe altii" si nu iubim pe Dumnezeu printr-un trebuie juridic ci printr-un trebuie care striga in noi, care ne obliga din interior, iar nu formal. Nu iubim pe Dumnezeu din frica, ci din dragoste. Canoanele apostolice, precum si cele date in sinoadele ecumenice permit clerului, in afara de episcop, sa fie casatorit. Canonul 5 apostolic arata ca despar*tirea de femeie nu-si are nici o justificare in vreun motiv de evlavie. Cel ce va face acest lucru sa se afuriseasca, iar daca staruie in greseala sa fie caterisit.

Evenimentul Invierii a adus pe langa alte daruri si pe acela al infratirii cre*dinciosului cu natura. Sfanta Scriptura atesta acest lucru. Credinciosul se roaga impreuna cu toata natura sa si natura inconjuratoare. Glasul psalmistului invita muntii, apele, cerul si toate vietuitoarele sa laude pe Domnul. Natura nu este dis*pretuita, ca fiind ceva necurat. Aceasta invatatura isi are obarsie in religiile pagane - unde (ilogic) sunt doua principii: al binelui si al raului - si in sectele de mai tarziu ale gnosticilor, carpocratienilor, marcianitilor, maniheilor, encratitilor, dupa care materia este necurata. In Ortodoxie sunt rugaciuni speciale de binecu*vantare a naturii si nu gasim nici un blestem la adresa ei.

In colindele de Craciun natura este umanizata, ridicata pe o treapta superioara. Muntii aduc bradul pentru leagan, campurile - cele mai curate flori, cerul - steaua, apele - glasul lor. E o dragoste divina care se pogoara prin intrupare, revarsandu-se si plinind toate. Intemeierea familiei nu este o pulverizare in materie a misiunii preotesti, nu este un compromis, ci o nota a comuniunii umanului cu divinul. Misionarii romano-catolici trimisi in secolul al IX-lea in Bulgaria spre a dezlipi pe bulgari de Biserica de Rasarit predicau ca preotii ortodocsi trebuie priviti cu scarba pentru ca sunt casatoriti. Slujirea lor e in afara legii si neplacuta lui Dumnezeu.

Preotul in Ortodoxie e impreuna-rugator cu credinciosii si nu inlocuieste pe Hristos, ci cauta sa duca pe credinciosi la Dumnezeu. Sfintele Taine exprima aceasta stransa legatura cu poporul. La Botez, de exemplu, zice: "se boteaza robul lui Dumnezeu" (de catre Dumnezeu). Toata savarsirea tainei se face de Dumnezeu prin preot ca printr-un smerit iconom al darurilor dumnezeiesti. Nu e nici o inter*punere. Nu zice: ego te baptizo. Nu eu, ci Dumnezeu. Eu nu inseamna decat un chivernisitor al tainelor.""