[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Annyta

1. Mare tristete simt eu cand oameni apropiati, chiar cei din familie (parintii, bunica, sora) sunt impovarati de probleme si nu pot sa ii ajut. Cu rugaciunea da, staruiesc in rugaciune, si asa imi spune si parintele duhovnic sa fac, dar ei asteapta ceva mai "concret": sa muncesc cot la cot cu ei (la tara), sa ma marit ca sa le aduc un ajutor in gospodarie, sa ma restrang de la cheltuilei ca cine stie ce zile grele vin si e bine sa nu ne prinda nepregatiti, sa-i gasesc eu de lucru surorii mele...

"Ea partea cea bună şi-a ales" spune Domnul despre Maria cea care se ruga mult, sora Martei şi a lui Lazăr cel înviat.

Ba mama imi "reproseaza" ca daca merg asa des la biserica si ma rog, de ce nu ma ajuta Dumnezeu mai mult? Cum pot eu sa-i dau incredere si mangaiere si ajutor cand ea nu se abate deloc de la gandirea ei, fiind o fire mai autoritara si care se victimizeaza permanent?

"Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi" (Ps 46)

2. O alta categorie de apropiati sunt prieteni/ cunoscuti care se intind cu cererile de imprumuturi sau de ajutor banesc. Acum eu inteleg ca e bine si crestineste sa ii ajutam pe cei in nevoi, dar am ajuns sa fiu stresata ca sunt sunata pentru ca persoana respectiva (sanatoasa, tanara, in putere) are nevoie de bani... Cat de mult suntem datori sa ii ajutam?

"Cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce" le spune Apostolul grecilor din Salonic. Pesemne că ei aveau de pe atunci acelaşi chef de muncă precum grecii de azi din Salonic. Faţă de cei care nu pot munci, faţă de bolnavi, de bătrâni amărâţi, de tineri în formare, avem o datorie de buni samariteni. Dimpotrivă, a întreţine leneşi înseamnă a încuraja păcatul lenei.

In plus nu mi se pare ca persoanele respective se roaga ele insele lui Dumnezeu pentru a le oferi o solutie, una dintre ele este genul care crede ca Dumnezeu este inima noastra si nu avem nevoie de biserica, de preoti, de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, ci are o gandire mai libera si proprie referitoare la Dumnezeu, increderea in sine, iubire etc.

Greşiţi dacă credeţi că întrebarea cheie este: "cel care îmi cere ajutorul este creştin?" Samariteanul din parabolă era de altă religie (sau altă sectă a aceleiaşi religii) faţă de evreul căzut victimă a tâlharilor. Şi totuşi, l-a ajutat pe acela. De aici, înţelegem că Domnul vrea ca să îl vedem şi pe cel care nu e frate de credinţă cu noi ca pe aproapele nostru. Aşa începe parabola: "cine este aproapele nostru?". Aproapele nostru este sectantul rătăcit, care se va întoarce la Tatăl ca fiul risipitor. Aproapele nostru este ateul care suferă de nebunie, fiindcă spune în inima lui "nu există Dumnezeu". Aproapele nostru este oricine a căzut pradă furilor şi acum zace la pământ, deşi cei care ar fi chemaţi să-l ajute primii trec nepăsători pe lângă el.