Doamna Corina Ştefănescu din Bacău ne roagă să precizăm mai bine rolul credinţei şi a vieţii religioase a părinţilor pentru sănătatea mintală şi sufletească a viitorului copil.

După cum am subliniat în ultimele două numere ale revistei noastre, credinţa joacă un rol esenţial în zămislirea şi viaţa copilului, încât multe dintre problemele de sănătate generate de anumite cauze obiective pot fi depăşite numai prin lucrarea şi harul lui Dumnezeu. Aceasta, însă, în condiţiile în care credinţa ar fi una profundă şi lucrătoare în viaţa omului, nu doar o concepţie sterilă privind existenţa lui Dumnezeu.

Din păcate, în societatea actuală, din cauza influenţelor negative din jur, se întâmplă ca oamenii care îşi declară credinţa şi consideră că au o viaţă creştină se conduc, de fapt, după concepţiile evoluţioniste la modă. În mod paradoxal, se ajunge ca manifestările noastre, prin care ne considerăm credincioşi, să fie cu mult mai deviate de la normalitate decât erau atitudinile păgânilor într-o societate tradiţională.

De exemplu, întreaga aşa-zisă planificare familială este extrem de nocivă, nu numai anticreştină dar şi antiumană. Acest lucru este observat chiar şi de către oamenii de ştiinţă. Astfel, renumitul pediatru francez Françoise Dolto considera că unul dintre pericolele majore cu care se confruntă părinţii zilelor noastre este acela că pot să-şi trateze copilul ca pe un obiect şi nu ca pe o fiinţă, chiar dinainte de zămislirea acestuia:
„Pe vremuri, erau mai numeroase familiile cu copii mulţi decât acum. Astăzi avem tendinţa să hotărâm dacă copilul trebuie sau nu să vină pe lume; într-un fel, îl «programăm». Într-adevăr, aceasta este una din consecinţele liberalizării măsurilor anticoncepţionale. Mulţi părinţi au ajuns să-şi «programeze» copiii aşa cum îşi programează să cumpere o maşină de spălat sau un televizor; din nefericire, aceştia se numesc copii doriţi. Dar, de fapt, copilul dorit este cel ce vine pe lume dincolo de dorinţa unui cuplu care-i foarte fericit şi aşa, fără copii. Apoi, deodată, cei doi devin, pe neaşteptate, părinţi”.

Dacă la nivel psihologic consecinţele acestei atitudini sunt grave, la nivel duhovnicesc rana este cu mult mai profundă. Părintele Paisie Aghioritul atrage atenţia că o familie care îşi face lumeşte socotelile iese astfel de sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu:
„Unii încearcă mai întâi să le aranjeze pe toate celelalte şi după aceea se gândesc la copii. Nu-L pun la socoteală deloc pe Dumnezeu. Alţii spun: «Astăzi viaţa este grea. Ajunge un singur copil, cu toate că şi pe acesta îl creşti cu destulă greutate!» şi nu mai fac alţi copii. Aceştia nu-şi dau seama cât de mult păcătuiesc cu această concepţie a lor, pentru că nu-şi pun nădejdea în Dumnezeu…”

În mod paradoxal, o grijă prea mare pentru sine şi pentru o viaţă cât mai liniştită – în care fiecare eveniment, fiind scos de sub oblăduirea Proniei dumnezeieşti, ajunge să fie programat matematic – duce la autodistrugere atât fizică, cât şi sufletească. Astfel, Părintele Paisie spune: „Pentru mulţi care trăiesc lumeşte, astăzi familia nu mai are sens. De aceea, tinerii fie nu se căsătoresc, fie se căsătoresc dar nu fac copii, fie îşi omoară copiii prin avorturi, şi astfel ei singuri îşi stârpesc neamul lor. Adică ei singuri se distrug, nu Dumnezeu îi distruge”.

În acelaşi timp, familiile creştine cred Evangheliei şi simt grija Tatălui ca pe o promisiune împlinită, după cum tot Părintele Paisie Aghioritul o întăreşte: „Oamenii credincioşi, care ţin poruncile lui Dumnezeu, primesc harul dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu este obligat oarecum să-i ajute în aceşti ani grei prin care trecem. Şi vedem creştini familişti aducând la viaţă pe toţi copiii dăruiţi de Dumnezeu şi crescându-i în frica Lui. Iar toţi aceşti copii sunt echilibraţi, bucuroşi, şi sporesc în toate, având asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu”.

Aceasta ar fi, în câteva cuvinte, concepţia care ar trebui să stea la baza naşterii de copii. Copilul din pântece trebuie considerat dintru început ca un dar al lui Dumnezeu, ca o persoană care vine pe lume cu un întreg univers de aşteptări, un subiect unic şi irepetabil. Dacă ne vom raporta la el ca la un compus organic, un „ghemotoc de carne” care capătă un profil uman pe măsură ce creşte în pântecul mamei sale, atunci cu siguranţă atitudinea noastră faţă de pruncul care se va naşte este total greşită. Să nu ne mire atunci diversele dezechilibre şi neîmpliniri care apar în viaţa copilului încă din primii anişori – şi, desigur, în viaţa familiei care n-a ajuns să înţeleagă că dragostea este înainte de toate jertfă şi viaţă personală, nu iubire egoistă de plăceri.

Din fericire, Dumnezeu lucrează, aşa încât mulţi îşi dau seama la timp de greşeala făcută şi încearcă să se regăsească pe sine, după multă zbatere şi suferinţă.