[TINERI PENTRU ROMANIA]

CASA PĂRĂSITĂ

Când eram copii casa părăsită ne speria.
Poarta smulsă din ţâţâni zăcea la pământ.
În grădină florile şi buruienile creşteau amestecate invadând aleile.
Totul era abandonat, fără stăpân, fără paznic.
Când ne întorceam de la şcoală am fi putut să ne odihnim pe băncuţa de la intrarea în curte.
În plus în livada din spatele clădirii se coceau la soare cireşe, mere, pere, prune care ne ispiteau.
Dar noi treceam prin faţa casei părăsite, fără să ne oprim vreodată, pentru că ne era frică de ea.

Părea un mormânt aşezat la marginea drumului.
Scânduri groase, bătute neglijent în cuie, îi barau uşa şi ferestrele.
Niciodată nu a ieşit fum pe coşul său, niciodată nu s-a văzut o rază de soare pe pragul său, niciodată nu a strălucit o lumină în ochii săi închişi.
Casa părăsită, oarbă şi surdă, rămânea indiferentă la frumuseţea câmpurilor din jur.
Rece şi mută, nimic nu putea s-o scoată din toropeală şi nicio voce nu-i trezea ecourile.
Doar noaptea vântul aducea dinspre casa moartă strigăte lungi, neomeneşti, ca nişte vaiete. Aşa spuneau sătenii...

Unul dintre noi a propus odată să dăm la o parte scândurile unei ferestre şi să privim înăuntru.
Dar n-am îndrăznit.
Se petreceau poate, sub acel acoperiş, lucruri teribile.
În spatele ferestrelor închise se mişcau fără îndoială umbre şi ce groază ne-ar fi cuprins dacă, cu ochii pe geam, am fi zărit, într-o cameră învăluită în întuneric, un sicriu înconjurat de lumânări aprinse.
Seara treceam pe cealaltă parte a drumului şi întorceam capul de teamă să nu vedem ceva înspăimântător.
Casa era oare bântuită cum crdeam noi?
Nu, dar vechi amintiri alunecau pe lângă ziduri şi suflete de demult plângeau jalnic în camerele sale goale.

Altădată casa părăsită a fost veselă şi vie.
Înveselită de râsul copiilor numeroşi şi de bucuria părinţilor care-i priveau jucându-se.
Vie datorită muncii care întăreşte sufletele.
Vreme îndelungată ea a fost ocuptă succesiv de taţi, fii, nepoţi, strănepoţi ş.a.m.d. şi pământul le-a hrănit întotdeauna familiile.
Vreme îndelungată strămoşii s-au născut, au trăit, au murit în casa azi închisă şi fiecare când a plecat în marea călătorie şi-a luat adio din priviri de la acelaşi câmp şi pâlc de copaci.

Dar, într-o zi, casa a revenit unui fiu în care sufletul înaintaşilor nu mai trăia.
Acesta căutând o muncă mai uşoară nu şi-a mai lucrat pământul.
Pământul s-a închis. Pâinea a început să lipsească din casă. Şi omul nostru, deja dezrădăcinat, a blestemat pământul care totuşi era roditor.
Atras de mirajul banilor şi al luxului facil, locatarul cel rău a hotărât să emigreze.
El a vândut tot ce avea prin casă şi pe lângă casă, apoi, aşa cum închizi un sicriu, blocă uşile şi ferestrele cu scânduri şi plecă.
De ce nu a vândut şi casa, de ce nu a vândut şi pământul, nu ştiu, poate că nu l-a lăsat inima s-o facă.
De atunci casa emigrantului e închisă, condamnată, aproape blestemată, obiect de spaimă pentru copii, de tristeţe pentru vecini şi de jale pentru parohie.

Aceia care pleacă astfel ştiu oare că se sustrag unei datorii de onoare şi sfinte?
Cred ei că lasă în urma lor doar un acoperiş pe patru ziduri?
Ei părăsec mai mult decât atât.
Ei renunţă la ţinutul natal, la parohia unde au trăit liniştit moşii şi strămoşii lor, la biserica unde aceştia au îngenuncheat, la pământul care le păstrează oasele, la ogorul lucrat cu trudă şi apărat cu arma în mână de şirul nesfârşit al generaţiilor, la comoara tradiţiilor, la sănătoasele obiceiuri de familie, la limba română.
Ei abandonează întrega moştenire a înaintaşilor, ei reneagă Patria!

Şi totuşi, Patrie mamă, nu-i blestema pe cei care au plecat.
Nu toţi sunt ingraţi.
Doar unii te-au renegat şi te-au uitat orbiţi de patima banului.
Pe ceilalţi însă doar drame dureroase i-au hotărât să plece printre străini.
Aceştia se mai gândesc încă la tine şi te mai iubesc. Pe ei continuă să-i îndrăgeşti, Patrie, oriunde s-ar afla. Ei au rămas fii tăi, ei fac să trăiască în străinătate sufletul tău.
Dacă într-o zi îi va determina bunul Dumnezeu să se întoarcă primeşte-i blândă şi miloasă.
Pentru a le sărbători întoarcerea pune cele mai proaspete flori pe marginea drumurilor tale, scaldă-ţi câmpurile într-o lumină mai caldă, fă-ţi pădurile mai verzi, acoperă-ţi vârfurile munţilor cu zăpada cea mai albă, fii mai frumoasă ca niciodată.
Apoi deschide-ţi brazda pentru fierul plugurilor lor, primeşte, mamă fecundă, sămânţa pe care mâinile lor muncite o vor răspândi peste brazdele tale şi bucuroasă rodeşte grâu înalt de un stat de om cu spicul cât pumnul.
De dragul lor acoperă-ţi pajiştile cu iarbă grasă, umple-ţi codrii de cântecul păsărilor şi prin toate ferestrele caselor redeschise fă să intre mirosul plăcut de fân proaspăt cosit.

Predescu Virgil