S-a mai spus, de multe ori, că, de fapt, creştinul nu trebuie să fie victimă şi nu trebuie să fie pasiv. Din contră, are datoria să-i pese, să se implice, să mărturisească viaţa cea adevărată, să lumineze cu lumina lui Hristos, să-şi facă datoria faţă de semeni. Iar asta, din nou s-a repetat, nu se face prin implicare politică (deşi nici asta nu e exclusă), ci prin misiunea fiecăruia la locul unde se află, în profesia pe care o practică, cu oamenii pe care-i are în jur: dacă-i politician, să fie politician creştin, dacă-i judecător, asemenea, dacă-i doctor, ziarist, artist ş.a.m.d., acolo e câmpul lui de luptă.
Atitudinea de forţă pe care o doreşti nu poate decât să eşueze, aşa cum au eşuat atâtea mişcări sau războaie care au adoptat eticheta de creştine.

Umanitatea era „ovinizată” şi pe vremea când Hristos vorbea oamenilor, asemănându-i de atâtea ori cu oile. Există turmă şi există păstori. Responsabilitatea mai mare este, însă, evident, a celor din urmă. Lor li se cere să fie păstori buni, iar nu lupi în blană de oaie. Revolta oilor nu se poate solda cu alegerea unor păstori mai buni. Ei sunt o tagmă aparte, cred eu, căci oaia n-are vocaţie pentru aşa ceva.

E normal să nu ne placă să fim manipulaţi, imbecilizaţi, folosiţi în toate chipurile de lacomii lumii. Totuşi, cred că trebuie mers mai adânc, la sursa răului, pentru că lăcomia, viclenia, manipularea, interesele meschine nu sunt apanajul organizaţiilor masonice; ele se întâlnesc la tot omul aproape, însă devin, e adevărat, mai periculoase, puternice şi evidente atunci când se organizează.