[Florin-Ionut]

În prealabil postat de catalin2

In acest fragment nu e vorba de lipsa spovedaniei, ci de oprirea de la impartasanie pentru pacate grele, care se face si azi de catre preot dupa ce ne-am spovedit. La spovedanie vedem ca unii sunt opriti de preot sa se impartaseasca, li sa da apa sfintita, de exemplu cei ce traiesc necununati. Ei, despre asta e vorba in acel citat. Cei ce au pacate de moarte chiar si dupa ce se spovedesc nu se pot impartasi decat dupa ce fac un canon, se pocaiesc, etc.
In trecut oamenii erau mai curati, de aceea se impartaseau des. Cand se spovedeau isi spuneau pacatele in public. In zilele nostre multi credinciosi nici nu stiu ce sunt pacate de moarte, pacate usoare, ba chiar unii sustin ca nu au niciun pacat. Pentru multi pacatele sunt cand cineva omoara (dar nu cand e avort), probabil si cand fura de la cineva (ca daca fura fara sa il vada nu e chiar un pacat). Majoritatea tinerilor traiesc in necuratie pana la casatorie, cum ar putea sa ii impartaseasca fara spovedanie inainte.
Mai e un aspect azi, preotii nu ii ma cunosc indeaproape pe cei ce vin sa se impartaseasca, daca vin credinciosi pe care nu-i cunoste si nu-i spovedeste se bazeaza pe cuvantul lor ca nu au facut pacate? Sa spunem ca ar putea fi o scuza la cei ce le este duhovnic si ii cunoaste bine, dar daca un preot impartaseste pe oricine vine la impartasit chiar si fara sa ii cunoasca eu cred ca este grav. Din fericire nu am intalnit preoti care sa impartaseasca fara sa spovedeasca, chiar si daca acela crede ca e sfant.
In schimb am citi ca in unele parohii din tari neortodoxe se mai practica nu numai asta, dar si sa se impartaseasca neortodocsi (asta inainte de cazul IPS. Corneanu).

Cătălin,

Nu ai citit tot eseul. Chiar înainte de fragmentul citat, protosinghelul ne arată că nu trebuie să ne spovedim de fiecare dată înainte de împărtăşanie, ci doar în cazurile cînd se comit anumite păcate. Există referiri la Sfinţii care au lăsat scris în Sfîna Tradiţie acest lucru prea puţin cunoscut astăzi. Redau partea dinaintea citatului pe care l-am postat mai sus, care este aproape tot capitolul VI:

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Biserica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spovedaniei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi faptelor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbunătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în legătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi trebuie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict terapeutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii părintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea păcatelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciunile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zişi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consider acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de optimismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Pocăinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exegeţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efortul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pentru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacramentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturisire” şi nu „cercetare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).
Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfinţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste păcate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndeplinirea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.Pentru a fi mai convingător, voi aduce următoarele argumente: