[Mihnea Dragomir]

Iată cum tălmăceşte Catehismul de la Baltimore prima dintre Fericiri:

1. "Săraci cu spiritul" Cineva este sărac cu spiritul dacă nu îşi leagă inima de bogăţiile şi bunurile acestei lumi în aşa fel încât să fie gata să Îl jignească pe Dumnezeu pentru a le poseda sau să se împartă pentru ele. Deci, cineva care nu ar avea niciun ban, dar care ar face orice ca să îi aibă, ar fi sărac, dar nu sărac cu spiritul. Prin urmare, nu ar fi printre cei pe care Domnul nostru îi numeşte fericiţi. Dacă suntem săraci şi vrem să fim săraci şi cu spiritul, trebuie să ne mulţumim cu ce este al nostru, cu ceea ce ne-a dat Dumnezeu şi nicicând să ne ne plângem împotriva Sa. Oricât am fi de săraci, de mizerabili sau de supăraţi, noi am putea sta încă mult mai rău, din moment ce vedem că există alţi oameni în condiţie mult mai proastă decât a noastră. Noi nu îndurăm fiecare specie de mizerie, ci numai pe aceasta sau pe aceea: dacă celelalte ar fi adăugate, cu cât ar fi mai rea condiţia noastră! Cea mai mare mizerie posibilă este aceea de te afla în stare de păcat. Dacă suntem săraci şi suntem în stare de păcat, atunci condiţia noastră este, cu adevărat, demnă de toată mila. Dar o milă care nu ne poate consola. Dimpotrivă, dacă suntem virtuoşi în sărăcia noastră, ducându-ne încercările cu răbdare şi cu resemnare din iubire de Dumnezeu, avem cea mai mare comoară a graţiei Sale şi asigurarea fericirii viitoare. Dimpotrivă, dacă cineva este foarte bogat şi oferă liber şi din toată inima săracilor şi face lucrări de caritate, fiind gata să părăsească lumea bogaţilor decât să Îl jignească pe Dumnezeu, un astfel de om este sărac cu spiritul şi poate fi numit fericit. Este o mare greşeală să ne riscăm sufletele pentru acele lucruri pe care va trebui să le lăsăm altora la moartea noastră. Uneori, cei care lasă cele mai mari moşteniri sunt cel mai repede uitaţi şi amintiţi cu aversiune, fiindcă banii sau proprietăţile transmise prin succesiune dau naştere la numeroase procese, certuri şi invidii între rude, devenind astfel un adevărat blestem pentru acea familie ai cărei membri ajung să se urască unii pe alţii pornind de la acestea. Se mai poate întâmpla ca moştenitorii să se bucure în mod nesocotit şi să risipească nebuneşte averea pe care mortul, în timp ce trăia, s-a străduit atât de mult să o adune, în vreme ce acum el poate că se află în Iad pentru păcatele făcute ca să o apere. Dar nu numai atât: cât de mulţi copii au suferit ruina prin averea lăsată lor de părinţi! În loc să o folosească pentru scopuri bune, ei au făcut din ea mijloace pentru păcate: adesea şi-au pierdut credinţa şi sufletele datorită ei şi, în ingratitudinea lor, nu oferă niciodată o rugăciune, nici vreun alt fel de uşurare pentru sufletul acelui părinte care, în grija sa de a le lăsa lor tot, nu a lăsat nimic din iubire faţă de Biserică sau cei săraci. Cu certitudine, este cea mai mare nebunie să ne legăm inimile de ceva care nu ne este de niciun folos după moarte. Când cineva moare, oamenii întreabă "ce avere a lăsat acesta în urmă?". Dar Dumnezeu şi îngerii întreabă "ce merite a trimis acesta înaintea sa?".

Sursa: http://www.catehism.ro/cb_Lectia16.htm