Citat:
În prealabil postat de Florin-Ionut
Citeam undeva că fiecare păcat te îndepărtează de Dumnezeu, în sensul că deși poți să te pocăiești și să fii iertat, oricum nu mai poți ajunge la același nivel de apropiere de Dumnezeu pe care l-ai fi putut atinge fără să fi comis păcatul respectiv.
Am observat la mine că Domnul îmi aduce din cînd în cînd aminte de păcatele comise mai demult pe care tind să le uit sau să le ascund undeva în străfundul subconștientului.
Mîntuirea (izbăvirea de cel rău) e una, dar desăvîrșirea și îndumnezeirea sînt mai mult de atît. Dă-ne, Doamne, măcar mîntuirea.
|
Doamne, mainile Tale m-au facut si m-au zidit, dar fiecare zi este o mare provocare. Ca nu stie omul cand se trezeste dimineata, cate incercari i se vor pune dinainte, pe cate le va invinge si de cate va fi invins...
Probabil la Dumnezeu orice este cu putinta si stim ca multi au trecut la lupta intru desavarsire abia dupa ce au constientizat pacatul, smerindu-se si caindu-se amar. Maria Egipteanca, Sf Ap. Pavel, Sf Ciprian si cati altii, care fara povara pacatului n-ar fi avut aceeasi cainta si smerenie, n-ar fi avut revelatia milei lui Dumnezeu la nivelul la care-au avut-o si nici motivatia desavarsirii n-ar fi fost aceiasi. Dar este drept ca pacatul ne indeparteaza foarte mult de mila lui Dumnezeu si de ceea ce-am putea fi daca am evita faptuirea pacatului. Este ca si cum, la nastere am fi asezati intr-un tren care nu merge nici repede, nici incet si care ne poate duce catre destinatia "Mantuire". Faptuind pacatul, ne deplasam in sens opus cu un alt tren cu destinatia "Iad", a carui viteza este raportata la gravitatea pacatului. Ca sa recuperam distanta si timpul alocat vietii noastre, trebuie sa coboram din "trenul pacatului" si sa luam multe accelerate si rapide ale rugaciunii, smereniei, milosteniei, postirii, etc, nadajduind ca intr-o zi vom ajunge macar la punctul de unde am plecat, daca nu cat de cat aproape de unde ar fi dorit Dumnezeu sa ajungem cu "trenul mantuirii".
Pacatul si iertarea... Cateodata se da o asa lupta in sufletul nostru ca suntem la limita deznadejdii. Pe de o parte avem exemplele fiului risipitor, sau a talharului de pe cruce care s-a mantuit in ultimul ceas al vietii, recunoscandu-si pacatele, dar concret, noi ramanem cu "rabdarea lui Iov". Ce "vitel gras", ce "inel pe deget"?... De fapt noua nici nu ne trebuiesc acestea, ci doar sentimentul ca am fost iertati si prezenta harului din cand in cand, ca sa fim incredintati ca n-am ratacit drumul...
... Fiecare zi e o provocare. Fiecare seara, un semn de intrebare: "In ce directie m-am deplasat astazi?"