Pană la judecata din urmă, mantuirea se poate dobandi oriunde, şi pe cimpuri de bătaie; şi se poate dobandi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi in mănăstiri, şi in ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierdut şi in Rai.Talharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce in Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere căpătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicand că-i păcătos şi are drac. Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr, cel inviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stand de-a pururi impotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima infrantă şi smerită insă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea infruntand mandria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o inaintea “drepţilor”, in Impărăţia Cerurilor, şi că se face bucurie in Ceruri pentru un păcătos ce se intoarce.
Această intoarcere urmăreşte Dumnezeu să ne-o caştige, insă nu poate, dacă nu ne invoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi şi ne cheamă cu tot felul de surle şi, dacă trebuie, ne grăieşte şi cu tunul.
Ceea ce urmăreşte Dumnezeu in tot chipul e mantuirea sau intoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămanem şi in viaţa aceasta. Oamenii insă legaţi in neştiinţă, scurţi la minte şi slabi in credinţă urmăresc viaţa pămantească şi toată mahnirea lor e pentru trupuri.

Cat ţine forma aceasta de viaţă oamenii vor fi amestecaţi: cei din Noul Testament, fiii harului, cu cei din Vechiul Testament pe care numai frica legii ii mai ţine in randuială şi oamenii fără nici un testament, oamenii fărădelegii şi ai neoranduielii fără leac, fiii celui rău.

“Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase tinde de bună voie spre harul indumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile inţelepciunii. Iar acela ce nu-i indrăgostit de acestea e tras de la păcat impotriva voii lui – şi lucrul acesta il face Judecata cea dreaptă, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintai, adică iubitorul de Dumnezeu e indumnezeit prin Providenţă, cel de al doilea, adică iubitorul de materie e oprit de Judecată să ajungă la osandă”. [Sfantul Maxim Marturisitorul]

Toată răzbaterea cu nepriceperea poporului aceasta este, că, in ingustimea vederii lui, stăruie să vadă şi să susţină viaţa aceasta ca pe un scop in sine şi suficientă sie insăşi. Nu vrea să zică “muntelui” lumii acesteia ridică-te din cale şi te aruncă in mare, ca să-şi deschidă vederea impărăţiei spiritului. Şi n-ar trebui credinţă decat ca un bob de mac.

Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s-o aştepte cu bucurie ca pe-o izbăvire sigură din impărăţia păcatului. Cuvintele sfantului ne invaţă:

“Pentru greşeala dintai s-a furişat in trup legea păcatului care este plăcerea simţurilor, iar pentru aceasta s-a hotărat moartea trupului, randuită spre desfiinţarea legii păcatului. Cel ce ştie că moartea s-a ivit din pricina păcatului, spre desfiinţarea lui, se bucură pururea in sufletul lui cand vede cum e stinsă legea păcatului si trupul său, prin diferitele stramtorări, ca să primească in duh fericita viaţă viitoare. Căci ştie că nu se poate ajunge la aceea de nu e golită mai inainte din trup, ca dintr-un vas, incă din viaţa aceasta, legea păcatului, susţinută prin inclinarea voinţei spre el”.

“Cel ce nu primeşte intamplările care il depărtează de patimi, acela fuge de ceea ce nu trebuie să fugă”.

Drept aceea, pană nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pămantească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tăram, nu vom avea linişte in suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate in trup şi nici in oranduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm inţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, in tot ce face, urmăreşte inţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Cand ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, in clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpanul vieţii şi al morţii, de El ascultă zidirea şi de El se teme iadul, şi din porunca lui ascultă dracii de Satana lor.

“Toţi locuitorii pămantului sunt o nimica inaintea lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pămantului, şi nimeni nu poate să stea impotriva maniei Lui, nici să-i zică: “Ce faci?”

Cand a vrut să mantuiască pe Adam şi cu toţi drepţii, din iad i-a scos şi poate să scoată din ghearele morţii pe oricine vrea. De aceea au şi zis Părinţii, mangaind pe oameni: “Că păcătos ca un drac de-ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu”, fiindcăoricine, care in primejdie de moarte fiind va chema numele lui Dumnezeu, işi va mantui sufletul căci in ce-l va fi aflat moartea in aceea va fi in veci.

Iată de ce, neştiindu-ne sfarşitul, suntem datori a ne afla mereu in pocăinţă ca intr-insa să fim socotiţi in veci.

Dumnezeu ne caută, ne cheamă, ne strigă, dar dacă nu vrem să inţelegem, incepe să ne urmărească cu primejdii şi năpaste”.