Nu ştiu cât de vie este comuniunea pe care o realizăm noi cu Hristos, însă e clar că apostolii aveau o comuniune care o depăşea pe cea realizată în familii (pe care, de altfel, le-au şi părăsit, cel puţin vremelnic). Învăluit de har pe muntele Taborului, Petru dorea înveşnicirea momentului („să facem trei colibe”).

Cu adevărat, şi eu cred că harul suplineşte orice neîmplinire, chiar şi lipsa iubirii, a comuniunii adânci cu celălalt (soţ-soţie); care comuniune parcă e şi nu e din lume. Da, după înviere nu vom mai fi bărbaţi şi femei, însă iubirea rămâne; ea înveşniceşte, de fapt, timpul, încă de aici. Şi nu e puţin lucru.

Cât priveşte ortodoxia ca hobby - iată bine punctată o capcană în care poate cădea fiecare dintre noi. Să-i opunem „ortodoxia ca relaţie”?