[ALEXANDRU ANASTASIU]

Iată şi spusele Domnului nostru Iisus Hristos referitoare la cei ca Francisc:
Matei 7:15 Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.
Matei 7:16 După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Matei 7:17 Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Matei 7:18 Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Matei 7:19 Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
Matei 7:20 De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Matei 7:21 Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.
Matei 7:22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?
Matei 7:23 Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

Să vedem aşadar din acest prooroc mincinos, Francisc de Assisi (îmbrăcat în hainele părute ale lui Hristos, prin stigmate, care de fapt, în înţelesul dat de papişti, sunt semne distincte ale lupilor răpitori), ce spini şi mărăcini, ce roade demonice au ieşit, în cei mai apropiaţi ai lui, care îl urmează cel mai îndeaproape în duhul lui înşelat, adică tocmai ucenicilor şi următorilor lui iubiţi, (puii de lup răpitor) franciscanii, la numai 153 de ani de la tăierea şi aruncarea lui în fruntea locului rezervat, pentru veşnicie, eresului papist.
Cităm din suportul de curs de la Formarea Statelor Medievale a Pr. Prof. Dr. Paul Brusanowski de la Facultatea de teologie din Sibiu, pag. 41:

„În 1379, călugării franciscani din Vicariatul Bosniei (o subdiviziune teritorială a Ordinului franciscan, înfiinţată în anul 1340) primesc dreptul să înfiinţeze mănăstiri în Serbia şi Ţara Românească. Doi ani mai târziu este restabilită episcopia catolică de la Curtea de Argeş şi sunt numiţi inchizitori pentru Armenia şi Georgia, Grecia şi Tartaria, Rusia, Ţara Românească şi Moldova.
Într-un singur an au fost convertiţi (prin rebotezare) 400.000 de schismatici din Ungaria (din teritoriile supuse lui Ludovic cel Mare de Anjou). Datorită faptului că mijloacele violente folosite pentru obţinerea acestor convertiri a provocat scandal chiar şi în rândul nobililor catolici, vicarul franciscan al Bosniei, Bartolomeu de Alvena, a redactat o lucrare apologetică, explicând măsurile sale. În această lucrare, redactată în anii 1379-82, cerea punerea în practică a „unităţii religioase în Ungaria”. Considera că acei catolici care nu înţelegeau măsurile dure erau „simpli şi nepăsători, detractori şi bârfitori ai acestei sfinte acţiuni de curând începute de prea ilustrul domn rege al ungurilor..., anume cu privire la convertirea şi botezarea acestor slavi şi valahi care se află în regatul său”. Convertirile, arăta vicarul franciscan, erau necesare pe plan teologic şi politic. Pe de o parte, mântuirea nu putea fi obţinută decât în cadrul Bisericii Romane, în afara acesteia existând „eternă condamnare”. Pe de altă parte, misionarismul trebuia împletit cu braţul temporal al regelui, ştiut fiind faptul că Ştefan I cel Sfânt i-a convertit pe unguri {la papism, nn}„nu doar prin cuvinte, ci şi prin sabie şi războaie dure”. Astfel, Ludovic cel Mare era obligat să urmeze exemplul predecesorului său. Puterea lumească aşadar, considera vicarul franciscan, a fost delegată regilor de Dumnezeu, cu sarcina de a-i aduce pe supuşi la unitatea Bisericii. Acei conducători politici care nu-şi urmau îndatoririle se făceau vinovaţi de un păcat extrem de grav, trebuind să fie destituiţi. Mijloacele care trebuiau aplicate erau constrângerea, ameninţarea cu expulzarea şi condamnarea la moarte. Vicarul era conştient de faptul că cei convertiţi nu erau sinceri, dar considera că fiii şi nepoţii lor vor fi buni creştini. Cel mai mare pericol îl constituia clerul ortodox, care trebuia pur şi simplu exterminat sau expulzat.
Vicarul a atras atenţia şi asupra avantajelor politice ale convertirilor. Regatul se întărea la hotarele sale, iar supuşii vor deveni mult mai fideli, dat fiind faptul că „niciodată nu vor putea fi fideli faţă de rege cei ce nu sunt fideli faţă de Dumnezeu”. Problema mare a regatului ungar era faptul că schismaticii „fac lucruri rele cu străinii (cum externis) de aceeaşi limbă şi confesiune”. Desigur că în vizor erau slavii şi românii din Ungaria, coalizaţi cu conaţionalii şi coreligionarii lor din afara Regatului ungar (adică din Ţara Românească, Moldova, Serbia, Bulgaria, Lituania).
Ofensiva politică şi religioasă a maghiarilor catolici a fost oprită de pericolul otoman apărut de la sud de Dunăre.”


Iarăşi şi iarăşi, bieţii români ortodocşi trebuie să sufere experimentele teroriste ale fanatismului religios, care apare la început ca un miel dar se vădeşte apoi a fi balaur:


Apo 13:11 Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur


Va urma cu răspunsul la întrebarea: a avut vreodată vreun sfânt autentic stigmate? Sau sunt semne clare de înşelare demonică?

Vă doresc tristeţea cea strălucitoare a Postului Mare: adevărata pocăinţă:
Doamne ajută!