Putem fi smeriti (in fata lui Dumnezeu), dar sa afirmam ca nu acceptam umilinta (din partea oamenilor)?
Eu cred ca nu. Daca avem adeseori sentimentul ca oamenii ne umilesc, si suferim din aceasta cauza, acesta este un semn ca ar trebui sa ne mai slefuim mandria si orgoliul.
Cred ca semenii nostri ne ajuta in procesul de autocunoastere, relatiile cu ei fiind ca o proba practica a unui examen.

"Închipuirea de sine îi face pe cei atinsi de ea iubitori de aratare si de slava, caci a-ti închipui ca esti ceva nu te lasa sa si fii cu adevarat. De aceea desertaciunea este si se numeste neexistenta. Închipuirea ca esti ceva se iveste atunci când nu esti ceea ce-ti închipui, sau vrei sa acoperi lipsa a ceea ce vrei sa arati ca esti. Ea este împreunata totdeauna cu nesinceritatea si cu lipsa de smerenie; iar cu aceasta nu se poate cladi nimic pentru ca nu recunosti solul tau real pe care trebuie sa cladesti, sau ca numai Dumnezeu este solul tare pe care poti sa cladesti tainic."