Citat:
În prealabil postat de ioan cezar
La mine, dupa o perioada de reculegere in rugaciune, pe care o simt uneori ca binefacatoare mangaiere, alteori ca binefacatoare tensiune (o tensiune de lucru) se intampla asa: duhul lumesc imi aduce imprastierea mintii, neliniste, iesiri nervoase de tot felul, pripa, nerabdare, sentimente de vinovatie dar si furie etc.
|
Nimic nu ne impiedica sa ne rugam in sinea noastra si atunci cand duhul lumesc aduce tulburare. Astfel, rugaciunea ne va feri de tulburare.
Cat despre clasicul gand de vinovatie si furie, daca am analiza momentul de dinainte de momentul reculegerii in rugaciune (din moment ce rugaciunea a adus o binefacere, inseamna ca anterior exista o tulburare) si ne-am gandi ca daca Dumnezeu nu s-a maniat pe noi atunci, ci ne-a adus pace si binefacere si mangaiere in rugaciune, atunci cine sintem noi si cata mandrie avem sa ne maniem tocmai noi cand iar cadem in tulburare? Adica Dumnezeu nu s-a maniat si ne-am trezit tocmai noi sa o facem, sporindu-ne astfel caderea? Adica Dumnezeu ne-a rabdat, atunci oare nu ar fi corect ca si noi sa ne rabdam si sa incercam cu rabdare sa ne ridicam?