Noroc ca Ioan Cezar e mai ravnitor ca mine in chemarea fratilor la sobornicitate...eu nu sunt nici ravnitor si sunt si cam orgolios cand vine vorba de trebi din astea(la restul sunt smerit, pe cuvant de cercetas)...

Cel Mandru, in ceea ce ma priveste, ai nimerit drept la tinta cu postarea ta....stii de ce?...eu uitasem ceva in toata povestea asta cu amintirea si plangerea pacatelor.....uitasem de Hristos....ma canoneam sa imi plang netrebnicia fata de cei pe care i-am vatamat si ii vatam in continuare dar treaba asta nu se petrecea pe fundalul sentimentului de vina fata de Hristos..ori mintea mea destoinica imi zice ca tocmai din aceasta vina ar trebui sa reiasa si vina fata de altii...ma gandesc ca altfel exista riscul ca toata plangerea sa devina patima in sinea ei si sa se prapadeasca dracii de ras...mi-e frica ca asa se intamplase cu mine.

Dobrin ma inclin in fata ravnei si bunavointei tale.
Mie personal, la gandirea mea actuala, imi vine cam greu sa cred ca imaginea pacatului este in sine un pacat. Un exemplu: Am spus o replica plina de manie cuiva si lucrul asta l-a ranit...ulterior daca eu voi incerca sa imi amintesc nemernicia, imi va veni obligatoriu in minte, chipul aceluia, fie si foarte vag, sau oarecare intiparire a mea care sa fie legata de mania ce imi amintesc ca am simtit-o atunci...atata timp cat pe mine nu ma delecteaza imaginile astea, ci el sunt aduse de faptul ca eu vreau sa imi infrunt mizeria, eu nu pot crede momentan ca pacatuiesc.....as vrea sa ma lipsesc de aceste imagini dar nu stiu cum si nu prea pot...am senzatia ca daca renunt la ele renunt si la sansa de a imi plange pacatul....desi la mine „plangerea pacatului”, din detalii nedemne de discutat aici, s-ar putea sa aiba o esenta patimasa...deci poate nu la plangere mi-e frica sa renunt ci la patima...nu stiu ce sa zic.