http://edituramateescu.ro/2012/02/5733/
Azi-noapte n-am avut pace după ce mi-am pus mintea cu talk-show-urile de televiziune, care au clocotit pe tema demisiei guvernului. Ce se poate face însă la 2 noaptea, când somnul nu vrea să-și ia vama, iar afară e o vreme ca în mintea unui poet nebun?
Ca să nu-i trezesc pe ai mei, nu puteam nici să aprind lumina prin casă, nici să clănțăn din tastele calculatorului, iar la tv nu voiam să dau sonorul mai tare, din aceleași motive, de relativ bun-simț. Așa că am optat pentru urmărirea reluărilor „pe mutește”, a dezbaterilor politice încrâncenate, după demisia cabinetului Boc. Judecând după pâlpăirile albăstrui ale ferestrelor din vecini, cred că mulți au acest obicei, mai ales în perioadele în care țara fierbe. Nu trebuie să-i auzi pe cei din televizor, nu trebuie să ai abilitățile hipoacuzicilor, de a citi pe buze pentru a le percepe mesajele, dar totul pare mult mai „light” în tăcere. Poți să-ți imaginezi că spun orice, că fredoneză un cântecel, că spun o poezie de amor, că povestesc de când erau ei mici… Ia te uită la Ursu, ce drăgălaș e el! Cu gurița mică, de parcă ar fi fanta de la pușculița lui fi-miu, mi-l imaginez că zice povești unor copii de la grupa mică. E calm, mușchii feței sunt relaxați și simt că e un om bun. La CTP, lucrurile se complică. Fără glas, mi se pare că îl doare ceva. Îl ustură undeva, rău de tot. Strânge din buzele subțiri, se uită dușmănos, obrajii i se contractă. Bluza de trening țipă și ea, fără să-i aud însă vocea! Mi se face frică. Dacă mă bate? CTP, nu bluza!
Pe vremuri, când vorbea nea Nicu la televizor, obișnuiam să-i „rupem gura”, lăsându-l să gesticuleze mai departe. Era o răzbunare, o modificare a realității, pe care ne-o permiteam pentru că nu ne vedea nimeni, o minusculă satisfacție de apartament. Ne simțeam mai puternici, mai curajoși reducându-l la tăcere pe „Grandios”, în momentul în care se răstea la noi prin tubul catodic ca printr-o pâlnie.
La distanță de mai bine de două decenii de Epoca de Aur sunt mulți care recurg la același obicei, nesatisfăcuți de vorbărie sau, instinctiv, sperând la un alt „sonor” pentru emisiune.
Vin musafirii, obligațiile. Dăm sonorul mai încet, în timp ce plasma duduie pe mileul românesc din sufragerie. Discutăm cu oaspeții despre una, despre alta și mai aruncăm un ochi la tv. Oare despre cine mai vorbesc, azi, Corinuța și cu Striblea? Sau de cine se mai ia CTP? Oare Mircea Badea mai e supărat? Și uite-așa, trece timpul, oaspeții se îmbracă, mai râgâie ascuns, în dosul palmei, și gata. Pleacă. Am rezolvat și cu ei, ne-am uitat și la televizor.
În liniștea nopții, liderii de opinie prezenți pe micile ecrane sunt veritabili mesageri ai întunericului, îngeri ai nopții țâșnind din telecomandă, ca din lampa lui Aladin. Văduvit de informația audio, creierul telespectatorului caută involuntar alte date și face asocieri nebănuite. Eu am observat că oamenii aceștia au început să semene între ei, de parcă ar consuma aceleași alimente, ar fi copilărit împreună, iar părinții lor ar fi fost colegi de serviciu sau de navetă. Majoritatea au ochelari și chelie, însă acest lucru nu le conferă neapărat prestanță. Au „în meniu” gesturi pregătite, pe care le repetă la intervale regulate, semn al unui îndelungat studiu. Și Adolf Hitler obișnuia să exerseze, zgâindu-se-n oglindă…
După clipitul unora dintre ei îți poți regla secundarul, la alții trebuie să împarți la doi. Reflectorul le curbează buzele a zâmbet, fără legătură cu momentul discuției, dar în raport cu mișcarea obiectivului de filmat. Se copiază unii pe alții, se idolatrizează, își împrumută pielea unul altuia, ba chiar și năravul. Sunt unii care „mușcă” din priviri, în mod programat, în timp ce la alții, ochii par niște nasturi de plapumă aplicați pe o vestă din postav. Dar ce bine e că nu-i aud ce zic! E plăcerea mea să le inventez alte cuvinte, mai bune, mai curate, mai frumoase și să le pun în gura lor…