[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de STEPHAN

Mulţumesc tuturor pentru răspunsuri, mi-au fost de un real folos !
Am înţeles mai clar despre ce este vorba mai ales în ceea ce priveşte Sf. Liturghie .
Părintele Branişte vorbea însă, după cum puteţi vedea din citatul din prima postare, şi de marile sărbători ale Mântuitorului . Cum am putea înţelege, privi , trăi, din acest punct de vedere, al "prezentului continuu", un mare praznic, Botezul Domnului bunăoară ?

Noul Adam, care este Isus, a fost om asemenea nouă, afară de păcat. El a trecut prin toate etapele prin care trec oamenii. Acest lucru a fost dorit şi hotărât de Dumnezeu în Sfatul cel Veşnic, probabil atât ca asumare deplină a condiţiei omului, cât şi ca să ne ofere un exemplu. El S-a înomenit ca prunc. A crescut în ascultare şi în har. A lucrat şi S-a rugat. A călătorit. S-a distrat ca cei din lume, a postit şi S-a retras în pustie ca monahii. A suferit, a cunoscut ispita diabolică, a cunoscut teama şi sentimentul că este părăsit de Dumnezeu. Un singur lucru din viaţa oamenilor a lipsit în viaţa lui Isus: bătrâneţea. Unii teologi sunt de părere că Isus a murit în plină maturitate, ca să ne arate că la bătrâneţe nu vom culege altceva decât am semănat la tinereţe. Fiind ca Isus în vremea copilăriei, tinereţii şi maturităţii noastre, putem fi siguri că vom fi asemenea Lui în vremea bătrâneţii noastre.

Dar a fi cu Isus înseamnă a recapitula şi marile momente ale vieţii Lui. De astădată nu mai vorbim de asociere reală şi asociere teologică precum la Sfânta Liturghie, ci doar de asociere teologică. Biserica ne cheamă să "respirăm" ritmul vieţii lui Isus, care se desfăşoară de-a lungul unui an liturgic. Astfel, ne naştem cu El şi ne bucurăm la Crăciun. Reînnoim legămintele noastre la Tăierea Împrejur. Sărbătorim din nou la Botez. Postim împreună cu El înainte de Paşti, participând la un moment de maiestate în cadrul Postului atunci când este întâmpinat cu flori în Ierusalim. Dar tocmai când ne bucuram că toată lumea Îl primeşte pe Isus ca pe un Rege, urmează trezirea la realitate: Săptămâna Patimilor, când aceiaşi oameni care I-au strigat "Osana, Fiule al lui David" acum îl chinuie şi îi pregătesc crucea. Noi suntem aceia, noi suntem cei care L-am primit în viaţa noastră şi noi, în mod personal sau prin gura naşilor, I-am promis că Îi vom sluji ca unui Dumnezeu şi Stăpân la botez, pentru ca apoi să Îl chinuim şi să îi împovărăm Crucea prin păcatele noastre. Cât de rău ne pare în Vinerea Patimilor şi ce pustiu simţim ! Dar ne bucurăm din nou de Paşti, când a înviat. Şi iarăşi ne bucurăm când S-a înălţat şi atâţia oameni au putut vedea Trupul Său glorificat chiar cu ochii lor !

Scuzaţi neputinţa unei minţi "moderne" !

În vechime, oamenii erau mai legaţi de conducătorul lor decât acum. Când un prinţ moştenitor se năştea, era motiv de mare bucurie în tot regatul. Oamenii mergeau la ospeţe, mâncau şi închinau pahare în cinstea noului născut. Asemenea sărbători durau trei zile şi se numeau "praznice împărăteşti". Dimpotrivă, atunci când regele murea, mai ales dacă era vorba de un rege bun şi iubit de popor, era motiv de jale peste tot: doliu naţional. Nimeni nu se distra în ziua aceea, nimeni nu asculta muzici, ba de multe ori nici nu aprindeau focul şi nu mâncau, ci se îmbrăcau în sac şi îşi puneau cenuşă în cap, fiecare întrebându-se cu ce a greşit şi dacă nu cumva asemenea nenorocire care a cuprins împărăţia este din cauza greşelilor lui. Un alt praznic împărătesc, ba încă şi cu mai mare bucurie decât în cazul naşterii unui viitor rege, era când poporul afla că a scăpat de robia unei tiranii care îl opresa şi că regele a ieşit glorios dintr-o mare luptă, că Duşmanul a fost înfrânt şi Regele este viu printre oamenii Săi.

Acuma, întreb: ştiind toate acestea, nu este cu atât mai normal să ne bucurăm cu Isus şi să suferim împreună cu El, cu cât Regele nostru nu este un simplu rege de pe pământ, nu este oricare dintre urmaşii lui David, ci unul anume dintre ei: chiar Împăratul Împăraţilor, la auzul numelui Căruia tot genunchiul trebuie să se plece ?