Eu am spus că fiecare, inclusiv noi, trebuie să admitem că am făcut greşeli şi că, dacă ne uităm în trecut, constatăm că ne-am depărtat de adevăr (sau de viaţa adevărată întru Hristos). Nu la dogme mă refer, ci la modul de a vieţui în Biserică, la alunecarea, foarte gravă, de la comuniunea în Hristos şi întreolaltă la o religiozitate individualistă.
Marii teologi ai timpurilor noastre au fost mari tocmai pentru că au făcut efortul de a se întoarce la teologia Părinţilor Bisericii, încercând să scape Ortodoxia de spiritul scolastic. Ce găsise Părintele Stăniloae la facultatea de Teologie la începutul studenţiei sale nu corespundea deloc cu ceea ce gândea sfinţia sa că trebuie să fie dreapta credinţă. Şi atunci s-a apucat şi a scris o teologie excepţională (care, din păcate, nu se studiază azi în facultăţile noastre).

Când spunem „întru una sfântă[...] Biserică”, prin asta înţeleg că e de sorginte divină, întemeiată de Duhul Sfânt; totuşi, nu uit că este divino-umană şi, chiar dacă sunt întru totul de acord cu adevărurile exprimate în dogme, cred că există şi destul de multe aspecte care pot (şi trebuie) fi discutate, cum ar fi canoanele. Însă nu de către mine, ci de către duhovnici.
În plus, nu înţeleg dogmele ca pe nişte adevăruri fixe, ci dinamice, vii, lucrătoare, care izvorăsc mereu înţelesuri noi pentru teologi (altfel teologia ar rămâne fără obiect). Deci se poate discuta pe marginea lor, nu relativizând absolutul, dar nici absolutizând relativul (cum spunea Yannaras). Aici trebuie foarte clar făcută deosebirea, între ce e relativ şi ce e absolut. Crispările, închistările, idolatrizările aici îşi au sursa.