[dobrin7m]

2.Ecumenismul protestant



În afara ecumenismului papal mai există şi unul protestant.
Protestantismul dezamăgit de papism s-a îndepărtat de el. Nu s-a întors la una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, la Biserica ortodoxă, ci a căzut într-o altă înşelare şi mai rea, în raţionalism. A vrut şi acesta la rândul lui să conducă lumea (oikumeni), să dea o direcţie umanităţii pe baza raţionalismului. A eşuat însă în mod jalnic pentru că a respins sfinţenia Bisericii, a negat realitatea îndrumării sale de către Duhul Sfânt. S-a lepădat de Sfânta Tradiţie, de învăţătura sinoadelor ecumenice şi părinţilor purtători de Dumnezeu. Protestantismul a fost tăiat de la izvoarele harului dumnezeiesc şi a conceput o „teologie” păcătoasă, care nu poate conduce lumea la mântuire, ci care vizează reuşita unor obiective lumeşti.
A făcut din teologie discuţie, gnoseologie, sistem filosofic, supunând-o cuvântului omenesc. „Teologia” protestantă nu se ocupă cu ce spune şi ce porunceşte Dumnezeu pentru eliberarea şi mântuirea omului, ci cu ce gândeşte omul despre Dumnezeu. „Teologia” protestantismului a încetat să mai fie rodul Sfântului Duh şi a devenit gând omenesc searbăd, uscat şi nesăbuit.
Protestantismul a înălţat logica omenească, cuvântul raţional ca pe un nou dumnezeu-idol. A desfiinţat tradiţia şi a lepădat partea cea mai presus de fire a Sfintei Scripturi şi, aşa cum a făcut fratele ei mai mare papismul, a dizolvat prin teoriile lui eretice realitatea divino-umană a Bisericii, singura în care lumea se poate uni şi mântui. A sfârşit în antropocentrism.