În prealabil postat de ioan cezar
Dupa un an, tot primavara, tata ma ia cu el sa cumparam un purcel dintr-un sat vecin. Mergem cu o caruta, imprumutata de la un cioban, de acasa din sat, urmind ca seara sa ii ducem caruta la stana, langa sat, la grajdurile C.A.P.
Noaptea, la intoarecere, cand ne apropiem de stana, la intrarea in vale (de-o parte si alta a soselei lacul a carui fata intunecata e mangaiata ici-colo, valurit de vantul firav al primaverii, de razele lunii) se repede la noi o haita de caini.
Caii se sperie si pornesc in fuga. Tata se ridica in picioare, trage tare de haturi, dar caii nu mai asculta, speriati de larma cainilor fug de rup pamantul, puterea lor copleseste forta bratelor tatii, hamurile risca sa se rupa.
Caruta zboara in noapte, caii se reped in valea adinca, rotile uruie inspaimantator, cainii sunt acum aproape, fapturi infioratoare, caini mari ciobanesti, dulai negri in haita, vreo 10, gata sa sfasie.
Caii nu mai pot fi stapaniti, eu sunt ingrozit, nu stiu ce sa fac. Tata imi striga: "asaza-te pe burta, stai pe burta in caruta, tine-te bine de scanduri!" Cu biciul in mana, tata loveste cainii in stanga si in dreapta, cainii sar pe caruta, dau sa urce, se agata cu labele, aud zgarieturile ghiarelor lor pe lemnul carutei, sunt fiare salbatice, neimblinzite. Caruta scartiie, oistea se ridica amenintator in sus, caii necheaza salbatic, galopul e nebun. "Se rupe oistea! striga tata, sar rotile, tine-te bine, stai pe burta, tine-te de lemne!" il mai aud pe tata strigind. Iau purcelul in brate... tace malc... un grohait scurt, usor, ca un salut... e cald si moale... e bland...
Tata se urca pe marginea carutei, se inalta si sare. A prins calul din stanga de coama, striga tare hoooo-hooooo-hooooo, trage cu putere de cal. E o iapa solida, inalta, tanara, ea conduce pe masculul tanar din dreapta ei.
Caii se opresc, domoliti acum. Tata sare in caruta si imparte lovituri in stanga si in dreapta. Cainii sunt mai rapizi, ataca din toate partile dar tata face inca fata. Caii se rotesc in cerc, nervosi. Se ridica in doua picioare, fornaie, se agita intruna. Tata racneste la caini, loveste. Doamne! Cand se termina odata?
Deodata vad norii albastri... O lumina calda mangaie bolta cerului... Noaptea dispare o clipa, ori mie asa-mi pare. Nu mai e noapte cu bezna, e o noapte cu lumina care invaluie toata bolta. Albastru de neuitat... Albastrul noptii aceleia, bolta cerului luminata parca zambeste, rade... Purcelul nu mai misca. Tata continua sa loveasca, asa ca prin vis... tot mai rar... Cainii se mai reped, vreo doi-trei, apoi pleaca, fug, se risipesc ...
tata ramane in picioare... gafaie ... sopteste ceva ce nu inteleg... nu aud ce spune, privesc cerul...
Se lasa noaptea, din nou. Deoadata se aude un scartait de usa masiva. O voce groasa, de barbat masiv, musai nebarbierit, zguduie linistea: "Care esti, ba?"
Gata. S-a terminat.
Purcelul a crescut frumos. Stirul i l-am cules eu toata vara. In aprilie, cand a venit viscolul de ne jucam cu saniile pe casa, l-am luat in casa pe purcel, noi copiii frumos ne-am jucat cu el, cu mult drag.
Am plans cand l-au taiat, de Craciun. Tata a vrut sa stau aproape, sa vad totul, tot...
Imi amintesc si acum caltabosii, vecinele gurese care o ajutau pe mama la bucatarie, paharul cu vin rosu, carnatii si gogosarii. tata povesteste amuzat, nu stiu ce nazdravanie a unui prieten din facultate, mama e toata o floare, un chip de lumina, eu cant usurel un colind...
Doamne, neasemuita Lumina Ta care se veselea atunci, razind peste cerul noptii aceleia, peste urletul cainilor, peste copilul care tinea strans in brate un purcel!...
Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie, Doamne!...
|