[CarareaImparatiei]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Imi cer scuze in cazul in care va supar cu ceva,nu am acesta intentie,dar nu cred ca in acel verset invocat de dvs este vorba despre ,,Rugaciunea inimii".Sunt mai multe argumente in acest sens ce reies atat din contextul in care apare acel verset cat si din verset,daca este citat complet.Cand am vazut opinia dvs am cautat sa vad si eu acel verset pt ca stiam de un alt context si de aceea nu cred,chiar daca ideea este frumoasa si generoasa,ca acel verset este temeiul biblic pt ,,Rugaciunea inimii".Va pot,daca doriti,argumenta pozitia mea si daca gresesc ar fi un bun prilej sa corectez acest aspect.

Cum am specificat, cuvintele nu-mi aparţin. Sunt culese din cartea menţionată mai sus. Fragmentul citat de mine, îl puteţi viziona şi aici: http://sfioaniacobhozevitul.wordpres...de-mare-folos/

Mai multe nici eu nu pot să vă spun. Nu mă supăraţi cu nimic. Eu îmi cer iertare dacă am creeat confuzie.


Versetul acesta este: "Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe altţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină" (1 Corinteni 14, 19).


Şi iată şi o mică tâlcuire, dacă-mi permiteţi, a părintelui Ilie Cleopa:

"Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea şi inima.

Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii."