Deci, ca o concluzie pentru ioan cezar (ca să pornesc și eu de undeva
):
De la Aristotel încoace adevărat se spune pentru “ceea ce este” și “ceea ce nu este” fiindcă afirmăm că “este”, respectiv “nu este”, iar fals se spune pentru “ceea ce este” fiindcă afirmăm că nu este și “ceea ce nu este” fiindcă afirmi că este. Simplu, adică, teoria adevărului-corespondență de care pomeneai și dumneata și alții pe topic.
Cam asta acceptăm îndeobște despre adevăr chiar dacă s-au mai trezit vreo doi americani (vezi pragmatismul) să susțină că adevărat este ceea ce aduce vreun folos (adică, ceea ce este util, implicit, este adevărat). De pildă, dacă ideea de Dumnezeu ne folosește la ceva (mai ales, material-financiar), este adevărat că El există și în acest context și mediu cultural, nu e de mirare explozia de propovăduitori neoprotestanți și martori ai lui Iehova, organizație cu sediul central undeva aproape de Wall Street (probabil e o coincidență, dar de ce nu pot crede eu în coincidențe?). Scuze pentru digresiune.
Revin. Deci, pentru cei mai mulți, adevărul este un “ce”, iar minciuna (falsul) ar fi lipsa acestui “ce”.
În totală opoziție cu tatăl minciunii (diavolul), Dumnezeu, Tatăl Fiului și deci, implicit, Tată al Adevărului (Mântuitorul fiind El însuși Adevărul) este un “cine”, de astă dată transcendent, accesibil nouă prin credință și euharistie.
Cu alte cuvinte, nimic mai adevărat că fiind întru Hristos , ești întru Adevăr, dar ca “unitate de măsură” pentru probarea afirmației de mai sus (pentru a mărturisi semenilor) am nevoie de un etalon accesibil celorlalți (adevărul corespondență, care va să zică). Cu atât mai mult cu cât nici unul dintre noi nu probăm desăvârșit că suntem întru Adevăr și din nefericire, pervertim imaginea Adevărului în lume prin viața și comportamentul nostru.
Eu prin viața mea, care va să zică, trebuie să probez corespondența (aproape identitate la sfinții părinți) dintre mine și Adevăr pentru a se vădi că sunt întru El.
Deci, neprobând această corespondență a ceea ce mărturisesc cu starea de fapt existentă sunt întru minciună (adică, diavol, tatăl minciunii) și nu întru Adevăr (Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu). Și mărturisind strâmb pentru aproapele meu poate fi lăudabil, omenește vorbind, dar asumă-ți minciuna ca atare și plătește acum sau la vremea judecății.
Minciuna e tot minciună indiferent că ești pentru sau împotriva aproapelui tău.
Probabil că și eu aș minți în acele situații limită (evrei, regim comunist etc.), dar
care este motivul, oare? Vă spun:
lipsa încrederii în Dumnezeul nostru, absența credinței autentice, credința noastră că noi hotărâm aici și acum totul asupra vieții noastre și a semenilor noștri (de fapt, păcatul mândriei, cel mai vechi dintre toate - e întâmplător că apare în contextul în care vorbim despre minciună?). Cunoaște cumva cineva determinările și motivațiile Creatorului nostru cu privire la ceea ce ni se întâmplă? De ce permite acele situații “catastrofale” pentru noi, dar nesemnificative în raport cu eternitatea?
Dumnezeu este mult mai mult, iar viața noastră este alta decât cea pregătitoare de aici. Slabă credință avem, fraților! Și-i dau dreptate cuiva de pe acest forum acuzat de multe ori pe nedrept că e dur și inuman. Dar, oameni buni dacă vrem să devenim desăvârșiți precum Tatăl nostru este nu putem fi decât inumani, adică altfel decât lumea, să devenim întru Adevăr și nu întru minciuni și paralogisme.
Iar salvarea unora prin minciună nu probează creștinește nimic. Și ateii au salvat viețile multor persecutați de-a lungul timpului, nu numai a evreilor, de care se face atâta caz.
Și ca o concluzie a celor spuse mai sus, ceea ce am precizat și mai înainte pe topic:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...770#post420770
Încă o dată:
"Ci cuvântul vostru să fie:
Ceea ce este da, da; și
ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este." (Evanghelia după Matei 5, 37)
Amin.
P.S.
Ceea ce este da, da; și
ceea ce este nu, nu: Seamănă, oare, cu adevărul - corespondență?