Citat:
În prealabil postat de BebeGeo
Am si eu o intrebare. Poate suna aiurea dar chiar sunt nelamurita.Stiu ca este porunca sa nu minti dar daca minti sau ascunzi adevarul ca sa ascunzi ca ai facut o fapta buna tot este pacat? Pentru ca in acelasi timp Mantuitorul ne indeamna sa nu lasam sa se vada faptele noastra bune inaintea oamenilor si sa le facem intr-ascuns.
|
Nu este întotdeauna păcat să minți. Minciuna nu este păcat intrinsec. Spunem că un păcat este intrinsec atunci când nu poate fi imaginată o situație în care fapta respectivă nu ar fi materie rea (adică un lucru care nu ar trebui să se întâmple). Spre exemplu, avortul sau sacrilegiul sunt intrinsec rele, fiindcă ele sunt situații care nu ar trebui niciodată să se întâmple.
Care este, atunci, criteriul principal de judecată în a ști dacă o minciună este sau nu este un păcat ? Acest criteriu este foarte simplu și pleacă de la observația banală că nu toți oamenii au îndreptățirea să cunoască adevărul. Să luăm două exemple concrete:
A) O prietenă mă întreabă dacă între mine și soacra mea există frecușuri. Deși eu știu bine că există frecușuri, eu pot să neg acest lucru în bună conștiință. Deși este o negare a adevărului, nu este un păcat în virtutea faptului că prietena mea nu are îndreptățire să cunoască acest adevăr.
B) Duhovnicul meu mă întreabă dacă între mine și soacra mea există frecușuri. Eu nu pot să neg acest lucru în bună conștiință, fiindcă duhovnicul meu are îndreptățire să cunoască acest adevăr pe care eu i-l refuz.
Iată, deci, aceeași întrebare. Singura diferență, esențială însă, stă în îndreptățirea de a ști a celui care întreabă. Observăm că îndreptățirea nu este globală. Superiorul meu de la firmă are îndreptățire să știe dacă Popescu fumează în birou, ceea ce e interzis de regulament. Dar nu are îndreptățire să știe dacă Popescu își bate copiii. Mama lui Popescu are îndreptățire să știe dacă Popescu își bate copiii, dar nu are îndreptățire să cunoască detalii privind regulamentul intern al firmei la care lucrez.
Aplicând, acum, la cazul în speță: au sau nu au X și Y îndreptățire să cunoască faptele dv bune ? Dacă nu au, atunci discreția în privința lor, sau chiar negarea lor la o întrebare frontală, nu este păcat în sensul Decalogului.
Să mai observăm un lucru fără legătură cu cele de mai sus: când ne lăudăm cu faptele noastre bune, pierdem ceva esențial: o bună parte din merit. Am făcut o faptă bună ? Nu am făcut altceva decât trebuia să facem. Am postit ? Trebuia să postim. Am ajutat pe cineva în nevoie ? Spiritul Sfânt ne-a inspirat, pronia ne-a dat postibilitatea de a o face, de fapt este meritul lui Dumnezeu, care nu uită colaborarea noastră. Un șoricel care se cuibărise sub piciorul unui elefant se străduia din răsputeri, în tăcere, să țină pasul cu elefantul. Din cauză că nu prea putea singur, adesea se agăța de piciorul elefantului. Până într-o zi, când a strigat în gura mare: "iată ce tare tropăim noi doi !"
Cu frățietate în Cristos,
M.D.