Inclin si eu spre aceeasi pozitie.
Am totusi tendinta sa cred ca omul care face o psihoterapie il cheama, intr-un fel sau altul, pe Dumnezeu, il crede aproape, implicat in proces, ii cere binecuvantare pentru reusita.
De ce n-ar merge la toate slujbele Bisericii, apoi la grupul de suport si la sedintele de psihoterapie cognitiv/comportamentala un fumator care lupta sa depaseasca viciul?
De ce ar fi de mirare ca un pacient care face exercitii de vorbit in public sa roage pe Domnul, in timpul perioadei de antrenament asertiv, sa il sprijine, sa il ocroteasca, sa il calauzeasca?
De ce nu s-ar ruga un pacient cu logonevroza, un balbait, ca Domnul sa ii dea putere, liniste sufleteasca, rabdare pe timpul multelor ore de tratament logopedic?
De ce n-ar cere Domnului (sau sfantului la care are evlavie, sau Preasfintei Nascatoare) o femeie cu depresie dupa nastere ajutorul pentru bunul mers al identificarii credintelor irationale si pentru gasirea alternativelor sanogene?
Pacientii cer ajutorul lui Dumnezeu atunci cand fac efort personal de insanatosire. Ei cred ca Domnul iti da, desi nu iti baga in traista. Ca urmare fac efort, cu smerenie apelind la ajutor specializat, incredintati ca astfel vor invata sa primeasca ceea ce Dumnezeu le da din preaplin.

In practica, unii crestini (ortodocsi) fac terapie la recomandarea si cu sprijinul complementar al duhovnicului. Exista si preoti care au competente in psihoterapie, respectiv psihoterapeuti care sunt si preoti duhovnici. Cateva nume gasim in cartile din colectia "psihoterapie ortodoxa".
De fapt, consider ca foarte probabila prezenta Duhului Sfant in sedintele de psihoterapie. (sunt ispitit sa spun ca este, pur si simplu, obligatorie sau, mai bine spus, este evidenta - UNEORI!)
Exceptind situatiile cand terapeutul se crede un dumnezeu, ori cand clientul/pacientul se considera in afara oricarei relatii cu Bunul Dumnezeu.
Ma bazez, in afirmatia mea, pe extraordinara caldura, incredere, compasiune, delicatete, blandete, pricepere, intuitie, empatie, inteligenta, neutralitate binevoitoare, ingaduinta (permisiune neconditionata), recunostinta, intimitate care constituie trasaturi ale oricarei psihoterapii adevarate.
Vorbesc in baza limitatei mele experiente de pacient.

Iar obsesia perfectionista a evitarii recaderilor nu este nici indicator al profesionalismului in psihoterapie, nici semn al unei terapii reusite, nici semn al credintei ortodoxe. Omul mai cade, mai aluneca si, cu ajutorul lui Dumnezeu, continua sa urce pe Golgota.
Cum v-ar parea Hristos mergind cu pieptul scos, aproape marsaluind, tantos, pe drumul Golgotei?... (Doamne, iarta-ma!)
Eu ma gandeam aici la Drumul Crucii, nu la o plimbare pe bulevard.

Psihoterapia este un demers jertfelnic, o lepadare de sine, treptata, o moarte (ca proces, cu etape si jale) fara de care viata nu ar fi posibila sau, daca ar mai fi, nu ar mai avea nici mireasma, nici vreo socoteala, nici pret...
In ea se impletesc, de-a lungul travaliului, dorinta si efortul jertfelnic al pacientului, cu priceperea si bunavointa terapeutului iar in acestea umbla, consider eu, puterea iubitoare a Domnului Hristos, plinindu-le in Duhul Sfant.