Va multumesc, Lucian, ca imi prilejuiti o scurta meditatie pe tema Fiului Risipitor, oarecum fara legatura cu topicul, desi ceva legatura s-ar putea sa fie.
Mai intai ma duce gandul la Ulisse, indelung-calatorul, multincercatul si, intr-un final, izbavitul.
Mi-l imaginez uitind o clipa de Ithaca lui si, cu un curaj aparte, iesind din carte, din efortul sau, spre a privi lumea. Cate nereguli vede, cum ar mai pune el la cale niste cai troiani, sa sparga zidurile ignorantei, necredintei, superstitiilor toate... Dar nu il lasa Autorul si... iata-l iar in Carte, continuind periplul!

Aidoma Fiul Risipitor, intors dintre porci, mi-l imaginez acum cocotindu-se pe craca unui dud, la juma de deal distanta de casa parinteasca, inspectind zona. Cate nereguli vede! Cat de prost merg lucrurile acasa, fara el... Aproape ca ii vine sa se intoarca in lumea mare. El, care le stie acum (aproape) pe toate, el care n-a stat in cusca mica a parintelui sau, ca fratele preableg, el ar putea sa puna treaba cu adevarat pe roate, daca ar fi lasat. Cate incurcaturi si poticneli! Unul leneveste, altul doarme de-a binelea, unul fura, doi se bat, altii beau in loc sa traga. Chiar si slugi superstitioase vede, de care isi rade acum, privindu-i de sus, de pe craca lui din dud.
Nu baga de seama insa, ca, in timp ce priveste si socoteste lumea de la picioarele lui, o veverita nimerita prin apropiere roade un firicel din coaja cracii pe care sade el, roade catusi de putin cu dintii ei mici, dar suficient ca ramul (cam uscat, dealtfel) sa se franga si Risipitorul sa cada drept in ... cap.
In fine, reveria mea se termina cu un om aproape amnezic, unul care mai tine minte, prin nu stiu ce minune, doar prostiile pe care le-a facut in lunga lui calatorie si scopul pe care il avea cand a pornit pe lungul drum al intoarcerii acasa. Acela de a-si cere iertare si de a ruga sa fie reprimit in ordinea dintai, fie si ca sluga cea mai umila.

Ca e Ulisse, ca e Fiul Risipitor, ca sunt eu sau orice om, ceva leaga toate aceste calatorii: ele se petrec, de fapt, pe Marea Interioara, adeseori involburata, uneori turbata.
Sa neglijam fie si o clipa dificultatea navigatiei pe astfel de mari, pentru a privi in oceanele altora, cu ocheane lucioase care dilata pana la majuscula neajunsurile din afara: miroase a naufragiu sau, mai rau, a ciorba la canibali.

Si ma retrag acum, las tasta si reiau vaslele, un curent rece pare deja a purta barca mea... Si-mi pare ca aud dans si tobe...