[Marimira]

Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin câte putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult ca taierea voii. În adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. În ce chip, asculta: mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: uita-te acolo! El îi raspunde: nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice: spune si tu cutare cuvânt: si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin câte putin, deprinzându-se, se obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin câte putin se deprinde a nu avea nici o voie. Si asa, orice face se odihneste: caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru nepatimire: ca toata turburarea si ispita, prigonirea si bântuiala nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra.
Un batrân a zis ca mai mult decât orice avem trebuinta de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! Caci smerenia strica toate mestesugurile vrajmasului. Sa cercam si noi si sa vedem ce putere are cuvântul batrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sa avem smerenie si nu înfrânare, mai ales ca si apostolul zice: cel ce se sârguieste spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sa nu avem frica de Dumnezeu, caci zice Scriptura: Începutul întelepciunii este frica Domnului; si în alta parte: Cu frica de Dumnezeu ne îndepartam de la rautate. Pentru ce n-a zis sa avem în primul rând milostenia sau credinta, caci zice: cu milostenia si cu credinta se curatesc toate pacatele. Iar apostolul zice: fara credinta nu poate cineva sa placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinta, frica lui Dumnezeu si înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lasându-le pe acelea a zis sa avem smerenie înainte de orice? Batrânul vrea sa ne arate ca nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinta, nici postul, nici alta fapta buna nu se pot savârsi fara smerenie. De aceea zice sa avem înainte de orice smerenie, adica gând si cuget smerit, sa fim gata la tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! fiindca prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrajmasului.
Vedeti, fratilor, câta putere are smerenia? Diavolul însa este si se numeste împotrivitor. Este vrajmas pentru ca nu iubeste pe om si binele; este împotrivnic pentru ca se împotriveste la toata fapta buna. Vrea cineva sa se roage? El mestesugeste în tot chipul sa-l opreasca cu poftele cele rele, cu robirea mintii si cu trândavia. Vrea sa faca milostenie cineva? El îl opreste prin îndaratnicire si scumpete. Asa se împotriveste la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeste nu numai vrajmas, ci si împotrivitor. Prin smerenie, însa, se strica toate împotrivirile lui, ca mare lucru este smerenia! Toti Sfintii Parinti prin smerenie s-au îndreptat si cu osteneala ei au savârsit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi smerenia si osteneala mea si lasa toate pacatele mele". Numai smerenia poate singura sa povatuiasca spre împaratia cerurilor; si precum zicea avva loan: „numai smerenia nu are zaticnire si poticnire". Cu adevarat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieste. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndata se defaima si se osândeste ca vrednic este de aceasta întristare: nu-i place niciodata sa defaime pe altul; nu arunca niciodata vina asupra altuia. Astfel petrecând fara tulburare si fara întristare cu toata odihna, niciodata nu se mânie, nici face pe altul sa se mânie. Drept aceea bine a zis sfântul ca mai înainte de toate se cade a avea smerenie.
Însa sunt doua feluri de smerenie, precum sunt si doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteste pe fratele sau si-i zice cuvinte urâte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndata si de nu se va nevoi sa se îndrepte, putin câte putin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind ca tot lucrul bun ce a savârsit singur el l-a lucrat, cu mintea si cu întelepciunea lui si nu cu ajutorul lui Dumnezeu. […] Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tau mai cu minte si la toate mai bun decât tine si, fara a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toti. Aceasta este cea dintâi smerenie, adica începatoare, caci te smeresti, socotindu-te mai mic decât altul, fara ca totusi sa te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua si desavârsita smerenie este când nu numai pe tine te socotesti de nimic, ci si toate faptele tale le crezi ca sunt din mila lui Dumnezeu, iar nu din harnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevarata a sfintilor, care se naste în suflet din lucrarea poruncilor.