Ieri, in noaptea de Revelion, am auzit la Trinitas (deh, unii se roaga la miezul noptii, iar altii ii privesc, mancand sarmale) un cuvant foarte frumos al episcopului Justinian al Satmarului, care spunea ca mantuirea fiecaruia sta in mantuirea celuilalt si ca orice om este dator sa contribuie la mantuirea aproapelui.
Un cuvant cu acelasi miez, dar dintr-o perspectiva laica, aveti aici, intr-un articol al lui Plesu din
Dilema Veche. Mie mi-a placut si de aceea vi-l impartasesc si voua:
Drumul spre sine
În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroși decît profesorii de filozofie, iubitorul de înțelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ți se cerea să cauți o formă de cunoaștere generică, un adevăr „obiectiv“, străin de ființa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi. Nu pura instrucție (înțeleasă ca strictă inventariere de informații sau ca acrobație de concepte) era sensul căutării filozofice, ci desăvîrșirea interioară, identificarea unei soluții de viață care să-ți garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existențială, virtutea. Exercițiul cunoașterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoașterea trebuia nu doar să te învețe ceva, ci să te „salveze“ omenește, să te transforme, să te apropie de versiunea optimă a firii tale. În limbaj creștin, s-ar fi spus că nu era de prețuit decît cunoașterea „mîntuitoare“. Filozofia se recomanda, așadar, ca drum. Drum către armonia eului, examinare de sine în vederea perfecționării de sine. S-au scris pagini exaltante pe această temă, de la Platon la Epictet și Marc Aureliu, de la Epicur la neoplatonici. Iată un faimos pasaj din Plotin: „Dacă încă nu-ți percepi frumusețea proprie, procedează asemenea sculptorului care lucrează la o statuie pentru a o face să fie frumoasă: mai cioplește ici, mai netezește dincolo, mai curăță unde e nevoie, pînă cînd iese la lumină chipul frumos al statuii. Tot astfel, înlătură și tu ceea ce e de prisos, îndreaptă ce e strîmb, limpezește părțile umbroase și nu conteni să-ți sculptezi propria statuie, pînă cînd va străluci în tine lumina divină a virtuții...“
Dar istoria filozofiei a părăsit, de mai multe secole, această specie a filozofării. Astăzi, filozoful vrea să se distingă mai curînd prin uitare de sine: umblă la finețuri chintesențiale, afectează „rigoarea“ științei, construiește ample pagode terminologice, sisteme atotcuprinzătoare, cu atît mai valabile cu cît el e mai absent, ca persoană vie, din „tehnicitatea“ lor. Înțeleptul antic se concentra, hipnotic, asupra ordinii lui interioare, asupra „stabilizării“ umorilor curente, asupra unor procedee ale construcției de sine, în perspectiva unei valorificări integrale a potențialului individual, a nimbului lui de universalitate. „Specialistul“ de azi slujește, infailibil, zeul aspru și glacial al competenței. E un „știutor“, un „expert“ al discursului despre discursuri. Are tot atîta nevoie de biografie proprie și de interlocutor, pe cît de puțină nevoie are căutătorul de înțelepciune de jargonul lui. E exponentul acru al unei minorități fascinate de micile ei dexterități analitice.
Cine parcurge însă marile texte ale Antichității privind grija de sine simte, la un moment dat, că ceva lipsește. Chiar dacă predică eliberarea eului de registrul determinărilor contingente, „sculptarea“ sinelui în vederea unei desăvîrșiri dătătoare de „măreție sufletească“ și de noblețe iradiantă, înțelepciunea lumii greco-romane suferă, de la o vreme, de un soi de inflație a eului. Preocuparea de sine riscă să instaureze, de jur împrejurul persoanei, un tot mai apăsător spațiu al singurătății. Sinele evacuează lumea. O pune între paranteze. Nu mai există decît sculptorul, modelul său ideal și materia primă a viitoarei statui. Avem de-a face cu o titanomahie care se consumă într-un pustiu. Instanța cu desăvîrșire absentă e Celălalt! Ne putem reprezenta cu oarecare ușurință un „nevoitor“ stoic străduindu-se de unul singur, cu ochii ațintiți spre o perfecțiune care se poate dispensa de patosul comunitar, de zumzetul vital al „aproapelui“, de freamătul indescifrabil al lumii pămîntești. A fost nevoie de „revoluția“ neotestamentară pentru ca imperativul „cunoașterii de sine“ și al „sculptării de sine“ să fie întregit cu acela al „iubirii aproapelui“. Dintr-odată, lumea se repopulează. Efortul solitar se sprijină pe o solidaritate sufletească și spirituală, fără de care un astfel de efort rămîne o simplă performanță atletică. Nașterea lui Iisus e o șansă nesperată, exemplară, restauratoare, dată Celuilalt. Ea spune da „îngrijirii de sine“, dar adaugă că nu poți lucra de unul singur asupra lutului propriu. Că ai răspunderi și dincolo de desăvîrșirea ta. Că desăvîrșirea ta e de neobținut fără grija de celălalt. Că, mai mult, măsura desăvîrșirii tale e modul cum înțelegi să te porți cu semenii tăi. Că e musai ca, în timp ce te ocupi de perfecționarea de sine, să te lași sculptat și de ceilalți, să îngădui celorlalți să-și lase în tine urma lor. În sfîrșit, că dalta cu care îți netezești portretul ar fi mult mai stîngace, dacă – vorba lui Salvador Dalí – alături de mîna ta n-ar intra în joc și mîna unui înger...
E adevărat că și monahul creștin pare, uneori, să fie echivalentul duhovnicesc al stoicului aplecat asupra sinelui propriu. Că și el pare, uneori, un „împătimit“ de mîntuire, un aspirant singuratic la rai. Dar asta deschide o dezbatere pentru care, în spațiul acestei rubrici, nu mai e, deocamdată, loc. Sărbători fericite în continuare!
http://dilemaveche.ro/sectiune/situa...ol/drumul-sine