- Un raspuns dat de :
Pr. asist. univ. dr. Grigore Dinu Moș, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca
Aș începe cu o definiție a mândriei dată de Fericitul Augustin: "Mândria este iubirea de sine până la disprețuirea lui Dumnezeu, pe când smerenia este iubirea lui Dumnezeu până la disprețuirea de sine". Mândria este mama tuturor păcatelor și viciilor, pentru că produce o separare a omului de Dumnezeu și, fără Dumnezeu, omul nu poate să facă nimic (Ioan 15, 5). Trufia presupune o cugetare confuză, întrucât ea constă în două neștiințe: a ajutorului lui Dumnezeu și a neputinței proprii (Sfântul Isaac Sirul).
Sfântul Casian Romanul ne avertizează că mândria nu strică doar o parte a sufletului, ci întreg sufletul. Ea este de mai multe feluri: trupească, sufletească și duhovnicească. Primele două sunt ușor de identificat: mândria trupească este atunci când ne lăudăm cu lucrurile materiale pe care le deținem, iar mândria sufletească este ceva mai subțire, când ne lăudăm cu anumite virtuți naturale, fie că suntem inteligenți, fie că avem putere de muncă sau dragoste, fie cu o presupusă smerenie etc. Mândria duhovnicească este foarte greu de identificat, este ascunsă în om și chiar oamenii cu o viață sfântă duc o îndelungată luptă pentru a o dezrădăcina. Pentru a o identifica, trebuie mai întâi să ne luptăm cu primele forme de mândrie și să dobândim mai multă lumină de la Domnul în suflet.
Starea adevărată a smereniei duhului se află undeva între nădejdea mincinoasă în sine, unde se ascunde o mândrie, și deznădejde. Deznădejdea este tot o mândrie, e cealaltă față a mândriei, pentru că, într-un sens adânc, numai omul mândru deznădăjduiește, deoarece el crede despre sine că poate ceva, iar atunci când realitatea infirmă această prezumție, întemeiat în sine fiind, el deznădăjduiește. Deci, marea problemă a omului de astăzi este că trăiește într-o deznădejde pe care nu o conștientizează, nu mai crede în propria înviere, nu crede în dragostea lui Dumnezeu. Lupta cu mândria poate să înceapă cu lupta împotriva deznădejdii, iar omul trebuie să învețe să mulțumească mereu, acesta e un mod pozitiv de a renunța la mândrie.
Într-o lume în care omul muncește, se străduiește să câștige cât mai mult, să dobândească anumite bunuri, odată ce le obține are senzația că i se cuvin, că i-au venit prin propria-i muncă, nu vede mândrie în atitudinea sa. Cum să conștientizeze el că, deși a muncit pentru ele, sunt tot un dar de la Dumnezeu?
Problema, spunea un părinte, nu e darul pe care îl ai, ci dracul mândriei care "călărește" acest dar. Și identificarea mândriei e tot în acea încercare continuă, cu cât mai multă frecvență, de a pune totul în legătură cu Dumnezeu. Nu-ți vezi păcatul dacă nu te raportezi la Dumnezeu. Omul mândru se vrea centrul lumii. Cum spunea Sfântul Siluan, pe omul mândru chiar dacă îl pui în Rai, el nu va fi mulțumit de locul ocupat, de faptul că altul e mai sus decât el. Știți, omul mândru e un om chinuit, se chinuie foarte mult, pe când omul smerit se bucură chiar de darurile pe care Dumnezeu le-a pus în alții.
Părinte, lumea se modernizează pe toate planurile, iar diavolul își actualizează constant metodele de a-i ispiti pe creștini. Putem vorbi și de o mândrie "la modă", cu forme raportate la ceea ce trăim în zilele noastre?
Există și astfel de forme în ce privește mediul virtual, pentru că mândria este ea însăși o virtualitate, o minciună. Ea creează un univers virtual în care omul este centrul, iar astăzi avem mijloacele moderne ale tehnicii care pot amplifica acest univers. Gândiți-vă la universul unui tânăr dependent de calculator, e tot o formă de mândrie, pentru că el acolo face ce vrea, intră pe ce site vrea, stă de vorbă cu cine vrea și când vrea și are mereu impresia unor nenumărate posibilități. Acest lucru dilată acel "ego", face să crească acea minciună din care se hrănește. La fel e cu telefonul, faptul că oricând poți să suni pe cine vrei și asta poate să dea o stare de virtualitate. Și cum poate omul să conștientizeze că e așa? Încercând să renunțe treptat... și va simți o lipsă.
Dar exact libertatea aceasta constituie punctul de mândrie al tinerilor, în anturajul lor. Cum să renunțe tocmai la aceasta?
Înțelegând că în această libertate se ascunde o robie mai adâncă, cineva să le arate, poate părinții lor, că de fapt ei sunt dependenți, că libertatea pe care o au e superficială și că ei nu se cunosc nici pe ei înșiși și nu Îl cunosc nici pe Dumnezeu. E greu, iar până nu ajunge omul să se întâlnească cu Hristos, să trăiască în atmosfera Bisericii, nu văd nici o soluție. Părinților le spun să se roage pentru copii, chiar mai mult decât a le vorbi. Părintele Porfirie le spunea părinților să vorbească mai mult cu Dumnezeu despre copiii lor decât cu copiii lor despre Dumnezeu. De multe ori încercarea aceasta frontală de a le impune niște reguli pe linie morală se trezește cu o rezistență, iar atunci cuvântul părinților poate să pară lipsit de putere, mai ales dacă nu vine din propria lor trăire. Mândria este chiar îndrăzneala de a păcătui, iar în momentul în care conștientizăm această îndrăzneală și ne înfrânăm de la păcat, deja am făcut un pas spre smerenie. Dar mai mult decât orice alt mijloc de luptă cu mândria, cel mai important e să ne rugăm Domnului să ne învețe El cum să ne smerim.