Desi ma straduiesc sa nu lipsesc de la Sf Liturghie, nu pot spune ca "Il cunosc pe Dumnezeu!" Omul, oricat s-ar osteni, nu va ajunge niciodata desavarsit in credinta si intotdeauna este loc de mult mai bine. Dar pot spune cu certitudine ca El ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu si ca nu am nici un merit daca s-a intamplat sa ma afle in timp ce rataceam. Si nu pot sa spun ca n-au fost incercari din partea Lui... Prima mea prietena cu care am vorbit din copilarie si pana la 24 de ani, a facut eforturi mari sa ma apropie de biserica. Uneori, de dragul ei, mai mergeam la cate-o Sf. Liturghie, unde stateam ca pe ace si nu intelegeam nimic. Dimpotriva, de multe ori o determinam sa nu mearga nici ea... de dragul meu, sau imi faceam zilele onomastice (una in postul Pastelui, cealalta in postul Craciunului), iar ea, sa nu se faca prea mare valva, manca de frupt... In ultimul an al prieteniei noastre, cand mi-a facut o vizita la Timisoara, unde eram cu serviciul si m-a rugat sa-i vorbesc despre splendidele biserici sau despre Catedrala (prin "84) am dezamagit-o serios cand i-am spus ca n-am intrat niciodata intr-o biserica, iar la Catedrala, doar de Paste, cu puhoiul de lume pe dinafara... In acelasi an, mama ei (de care facea mare ascultare) s-a interesat si i-a gasit un diacon cu care s-a casatorit, nu inainte de a ma invita pe mine sa il cunosc si sa le dau un fel de binecuvantare. Adica sa nu raman suparat ca noi doi n-am putut ramane impreuna. Intre timp, diaconul a ajuns preot, iar ea preoteasa. Am ramas foarte buni prieteni de famile si ne respectam mult. Ei ii datorez, cred, toata mila care si-a revarsat-o Dumnezeu asupre mea, pentru ca am simtit, pana m-am casatorit, rugaciunile ei in viata mea.
De curand m-am intalnit cu cea care ar fi trebuit sa-mi fie soacra si am ramas cateva ore de vorba. Pe de o parte se bucura ca m-am intors cu fata catre Dumnnezeu, iar pe de alta imi reprosa ca la vremea aceea, desi ma iubea ca pe copilul lor, nu am vrut sa accept nimic din ceea ce ei voiau sa faca din mine. Avea ochii in lacrimi si simteam ca m-ar fi batut si m-ar fi pupat in acelasi timp...
De ce si-a facut Dumnezeu mila cu mine, n-am inteles pe deplin niciodata. Mi-a dat zeci si zeci de semne sa ma indrept, iar eu ori nu pricepeam, ori ma prefaceam ca nu pricep. E adevarat ca Ii simteam mereu prezenta in suflet, dar Il tineam sechestrat, ca pe o jucarie fara personalitate, mereu la latitudinea deciziilor mele... STIAM ca are puteri mari, dar nu ma temeam, fiindca niciodata nu L-am considerat rau si razbunator.
Timpul a trecut... Spuneam pe un alt topic ca Dumnezeu iarta orice, dar s-ar putea sa ajungem ca noi insine sa nu ne mai putem ierta vreodata... Cam asa am ajuns sa simt eu. Si nu pentru ca mi-ar fi dat Dumnezeu "sfanta deznadejde". Cand ma stiu vinovat, cum as indrazni sa ma plang de viata mea? Primesc ceea ce merit, dar mi se pare ca de fapt e mult prea placut ceea ce primesc si parca toata vinovatia si pacatele mele cresc si mai mult si ma indatoreaza nelimitat... Si-asa am ajuns sa gandesc ca, daca nu as merge o duminica la biserica, sa mi se para ca-L tradez...